Scrisul, între vindecare și destin

Capitolul I. Îngeri în halate albe

„Viața nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit sau nu, de o nenorocire. Nu îți dă niciun preaviz și niciun avertisment, înainte să te surprindă cu un necaz, care să-ți prăbușească tot universul. „

Irina Binder - Fluturi

În ultimii ani, am avut o singură temă de reflecție: „boala”. Iar în timpul acelor ore lungi, chinuitoare, in­terminabile, în care simțeam cum mă doare fiecare celulă din corp, nu mi-am pus foarte des întrebările „De ce eu?” și „De ce mi se întâmplă mie asta, din nou?”. M-am întrebat, desigur, aceste lucruri, dar și „din nou o boală?”. De ce „eu?” - m-am întrebat destul de puțin, îmi amintesc, ca pe mine să mă fi pre­ocupat astfel problema. Cumva, intuiam că întrebările acestea ar fi fost puse greșit - adică nu ar fi fost îndreptate spre desco­perirea cauzei problemei mele - și, dacă ar fi fost puse greșit, mi-ar fi dat un răspuns greșit.

Îmi dau seama când o întrebare e pusă greșit. E atunci când are un răspuns închis sau atunci când răspunsul primit nu este complet. Și anume răspunsul pe care l-am putut da atunci a fost că „putea fi oricine în locul meu” sau că „suntem toți, oricum, într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu, în­cercați de boală”. Dar simțeam că nu era numai atât... că erau mult mai multe de spus ... Deci nu aici trebuia să caut eu răs­punsul și nu asta era explicația pe care trebuia să o găsesc. Și de care aveam nevoie, intuitiv, dar cred că, dacă m-ar fi între­bat cineva, nu aș fi știut să le pun în cuvinte.

Eram în America. Mă apropiam de sfârșitul lucrului la romanul 601 sau valiza cu busole și deja mă copleșise nostal­gia, mâhnită că nu mai aveam nimic de scris. Despre ce altceva aș mai fi putut să scriu?

601 este un roman intitulat după linia studențească de autobuz 601, din București. Toate experiențele și tot zbuciu­mul personajului sunt redate, simbolic, ca fiind „traseul” auto­buzul ui 601. Cartea povestește trăirile unei tinere studente din Basarabia, venită la studii în România, care este expusă preju­decăților și discriminării. Cartea povestește drama psihologică a tinerei, generată de neputința ei de a se adapta societății, care o marginalizează, și de a schimba lumea, pe care o percepe ca fiind nedreaptă și rea, într-una mai bună reflecții pe marginea unei povești de dragoste. Ura și neiertarea definesc cel mai bine mutilarea sufletului. acestei tinere, care își trăiește intens și drama de a fi basarabeancă, însă, de asemenea, întregul ro­man este și un strigăt de iubire.

În acele momente, mi se părea că lumea se termina acolo, odată cu acest roman. îmi pusesem pe hârtie tot sufletul, tot zbuciumul, toate trăirile și toate gândurile. Și nu mai aveam altă poveste. Mi-a luat un deceniu să trăiesc povestea lui 601 și tot un deceniu mi-a luat să o scriu. Mă gândeam cu groază câte alte decenii ar mai fi trebuit să aștept, până să mai găsesc o altă poveste?

O nouă poveste

„Toate aceste lovituri îți dau ocazia să-ți testezi limitele și să forțezi depășirea lor. îți dau ocazia să vezi cine te-a iubit cu adevărat și cine te-a iubit doar declarativ și interesat. îți vor da ocazia să vezi cine ești, ce poți și ce însemni, atât pentru cei din jurul tău, cât și pentru tine însuți.”

Irina Binder - Fluturi I

Nicio dorință nu rămâne neauzită. Nicio intenție nu ră­mâne ne susținută - atunci când este importantă pentru evoluția sufletului tău și, poate, și pentru evoluția altor suflete.

M-am trezit, într-o dimineață și nu îmi mai simțeam de­getele de la picioare. N-am dat importanță. Era în perioada de după terminarea manuscrisului la romanul 601, iar principalul meu gând, în timp ce îmi ordonam foile manuscrisului și mă bucuram de coperta alb-negru, cu titlu mare, 601, era unde să caut eu povestea următoare ...

Mă fascinase ideea de a scrie și îmi doream să conti­nui, dar numai să pot veni cu o poveste autentică. „Oare ce povești aș mai putea să creez?” sau „Ce povești reale știu, ca să pornesc de acolo?” îmi frământasem creierii, zile la rând, dar parcă niciuna dintre poveștile oamenilor din jur nu mi se părea prea interesantă sau îndeajuns de captivantă, încât să mă inspire ... Și apoi mai era ceva ... dacă ar fi trebuit să creez o po­veste - orice poveste care să nu vorbească despre mine - ea ar fi fost goală, pentru că mi-ar fi lipsit emoția povestitorului. I-ar. fi lipsit exact cel mai valoros lucru, după părerea mea: emoția. Emoția trăită. Iar o emoție născocită nu poate fi transmisă sau re simțită, cu atât mai puțin crezută de cititor ...

Nu știu ce aș mai putea scrie ... Vreau să scriu ... Mai vreau o poveste. Doamne, te rog, mai dă-mi o poveste, am neapărată nevoie de o poveste, altfel nu aș mai putea scrie ... îmi trebuie povestea mea, nu să o povestesc pe a altcuiva. Doamne, te rog eu frumos, dă-mi puțină inspirație, dă-mi, te rog, ceva despre care să scriu.

Povestea altcuiva poate fi un punct de pornire - dar nu știu ce traseu ar lua, dacă e privată de emoția celui care o scrie. E ca o căruță cu cai și căruțaș, dar fără frâie. Deci... fără o direcție.

Și iată că nu a trebuit să aștept deloc. Imediat ce am lan­sat această dorință puternică în Univers - puternică, deoarece era însoțită de emoție - s-a și declanșat procesul care avea să îmi aducă răspunsul. Universul îmi găsise Soluția și m-a an­trenat în Aventura următoare, fără ca măcar să îmi dau seama că evenimentele care urmau, aveau să fie chiar răspunsul la cererea mea. Dumnezeu îmi auzise ruga: tocmai urma să-mi primesc următoarea poveste.

Probabil că nu merg îndeajuns de mult pe jos, de asta mi-au amorțit degetele. În America, nimeni nu mai merge pe jos. Trebuie să fac mai multă mișcare.

Seara, am alergat prin parcul de peste drum. E un parc plin de veverițe. Le aduceam mâncare aproape zilnic, alune și chipsuri și mă amuzam să le văd cum se luptau și cum alergau prin copac, în jurul trunchi ului și de sus în jos, alungându-se și apărându-și porția de mâncare. Ce mici și rele sunt!, m-am gândit eu, fiindu-mi clar că nu aveam nicio șansă să pot mân­gâia vreuna, vreodată.

În dimineața următoare, m-am trezit cu amorțirea urcată până la glezne. Neobișnuită senzație. Voi face gimnastică și voi alerga și astăzi, mi-am zis eu, dar în acea zi, în parc, mi-a fost mai greu să mă uit în sus, la veverițe - simțeam că îmi pierdeam echilibrul. M-am gândit că e ceva de moment... că poate nu am calciu sau că am tensiunea mică. Mi-am propus să beau mai multă cafea peste zi.

În a treia zi, amorțirea mi-a urcat și mai sus, până aproape de genunchi. Nu am dat prea mare importanță, până în momentul în care mi-am dat seama că era prima oară când nu mai puteam sta pe pantofii cu tocuri, fără să mă clatin. îmi fugea încheietura piciorului. Prin Sears Tower am mers împiedicată, de parcă ar fi fost prima oară când încălțam pantofi cu tocuri înalte de 12 cm - ori eu îi purtam ușor de mai mult de opt ani, adică de la aproape 20 de ani.

Toată ziua am băut mai multă cafea. Seara, am încer­cat să alerg, în parc, însă, de data aceasta, a trebuit să depun un oarece efort, pentru a vedea clar, contururile cozilor ve­verițelor. M-am bucurat să văd ghemurile portocalii de blană, alergându-se ca și altădată, dar în mine s-a strecurat o ușoară teamă ... Oare voi vedea mereu numai pete, de azi înainte? Cred că am nevoie de ochelari. Asta trebuie să fie explicația pentru toate inconvenientele din ultimele zile. Cred că este de la citit ... citesc până noaptea târziu. Poate citesc prea mult sau până prea târziu și din cauza asta mi-au obosit ochii, mă doare capul, mă dezechilibrez. Asta cred că este. Ar trebui să citesc mai puțin. Mi-am obosit prea mult ochii. Citesc prea mult. Dar „prea mult” nu există. Niciodată nu ai citit îndea­juns de mult, încât să fie suficient.

Plăcerea cititului o am de la mama. Mama este profe­soară de limba română și încât să-ți stea bine cu scuza că „de la citit ți-ai stricat ochii”. Numai mamei i-ar sta bine cu scuza asta. Și îi stă bine și cu ochelari. Pentru că mama a citit toată viața ei. Literatură română, universală, mitologie, dar mai ales, cât toate laolaltă, inepții le elevilor ei de la liceu.

Este a cincea zi. Nu mai pot merge pe tocuri ... amorțeala mi-a urcat până la brâu. Beau foarte multă cafea, dar degeaba, îmi este mereu somn și sunt din ce în ce mai obosită. Mai stau puțin. Poate îmi trece. Dacă îmi ignor starea de rău, aceasta o să dispară. Oare nu așa spun mulți? Or ști ei mai bine decât mine. Am citit undeva că trebuie să te prefaci că nu observi durerea și ea se va muta în altă parte sau va pleca. Dar nu trebuie să o trimiți la altcineva, când o rogi să plece.

Doar că eu nu aveam dureri. Eu amorțeam pe zi ce trece.

Nu te poți preface prea mult că nu observi acest lucru, cu atât mai mult când te întrebi dacă nu cumva a curs și pe tine apa clocotită din ibricul din care îți turnai în cană ... poate, totuși, a curs numai pe podea și te-a ocolit. Apoi îți vezi pielea opărită și te bucuri că măcar nu doare. Totuși, se întâmplă ceva. Totuși, trebuie să doară. Un țesut moare, dar eu încă sunt vie. Durerea este dovada că sunt în viață, dar pe mine nu mă doare ... Unde e durerea? Ce mi se întâmplă?

Este ziua a șaptea. Nu mai pot amâna, azi mă voi duce la doctor. Îmi e teamă ca nu cumva amorțeala să urce până la piept și să-mi amorțească inima. Lângă inimă e sufletul. Îmi e teamă ca, într-o zi, să nu îmi amorțească sufletul, cu toate emoțiile lui și mintea, cu toate gândurile ei, dacă amorțeala va continua să urce. Am nevoie să continuu să simt și să gândesc, orice ar fi. Am nevoie să înțeleg ce mi se întâmplă. Și să rămân lucidă.

Nu vreau să îmi înțepenească emoțiile. Nu vreau să mă despart de emoțiile mele - nici de cele frumoase, nici de cele urâte ... nu aș mai fi eu. Am nevoie de ele. Am nevoie de iubire. Nu aș putea trăi fără dor.

Deși, dacă stau bine și mă gândesc, poate că mi-ar prinde bine să renunț la frică. Da! La ea aș renunța fără să stau pe gân­duri! Dar cum să fac asta? Frica pare că face parte integrantă din ființa noastră, că este acolo de când ne naștem și până când murim. Oare putem scăpa vreodată de ea?

Dacă ar trebui să renunț la vreo emoție, ca să-mi salvez sufletul, în cazul în care amorțirea continuă să crească și să se extindă, aș face-o. Dacă o condiție ar fi să aleg o emoție, la care să renunț fără regret, pentru a-mi salva cele câteva emoții frumoase, restul corpului (din care vie și neamorțită a mai ră­mas doar mintea) și poate că și viața - așa cum te vezi nevoit

Pag. 10 – 15