Prețul libertății

România a fost cunoscută ca având unul dintre cele mai nemiloase sisteme penitenciare dintre toate țările comuniste. Au fost cazuri când oameni inocenți – tineri și bătrâni, femei și bărbați – au fost arestați și au fost tratați într-un mod crud, chinuiți și batjocoriți.

Totodată, România a fost unica țară care avea oameni idealiști, mereu luptând împotriva guvernului comunist nou instalat, visând la o zi când vor reuși să-i alunge din stat. În ciuda temerilor, existau indivizi, cunoscuți ca partizani, care s-au înarmat și au opus rezistență forțelor comuniste.

Au existat aproximativ 1.200 grupuri de partizani, care au prevăzut ce va însemna regimul comunist pentru România, și ei au ales să lupte în continuare, în loc să cedeze. Aceste grupuri s-au înarmat și s-au răspândit în munți. Guvernul comunist i-a pus pe lista de priorități, dorindu-și să elimine această opoziție, mai ales pentru că amenința regimul, fiind și o chestiune de ego.

Chiar dacă Departamentul Securității Statului sau, prescurtat, Securitatea a fost fondat oficial în 30 august 1948, cu hotărârea cu numărul 221, el exista încă de la 23 august 1944, și avea ca sarcină identificarea anticomuniștilor din țară. Organizația a fost creată de SMERS, o subdiviziune a NKVD din Rusia. Liderii grupurilor –Pantelimon Bodnarenko, Alexandru Nicolschi și Vladimir Mazuru – au avut drept obiectiv să captureze sau să elimine toți anticomuniștii și dizidenții.

Luptele au fost nemiloase, mulți partizani au fost uciși și rămași chiar neîngropați. Unii au fost împușcați, cadavrele lor fiind lăsate în pădure, alții au fost prinși, condamnați și închiși fără proces. Vânarea lor s-a desfășurat până în anul 1959, când Securitatea a prins și ultimul grup de partizani cunoscut.

De fapt, toți românii au fost prizonieri în propria țară. Toți au fost privați de libertate, proprietățile și alte bunuri au fost confiscate de regim. Au fost siliți să muncească, dar nu pentru ei însuși, ci, mai degrabă, pentru binele regimului.

Totuși, între acești români exista o clasă specială de oameni, deținuții politici. Ei au avut cel mai mult de suferit dintre cetățeni. Este necesar ca povestea lor să fie relatată. Chiar și în prezent, ei sunt mușamalizați de guvern, ignorați de sistemul educațional și nu sunt apreciați destul ca eroi ai neamului.

În cadrul acestei cărți, veți cunoaște nouă oameni foarte speciali. Ei pur și simplu își povestesc experiențele extraordinare, toate pline de orori și coșmaruri de nedescris.

... „Sub vizor era o altă mică deschizătură, care era, de fapt, o mică ușă din lemn, ca gardienii să-mi poată da prin ea mâncare. În curând, un ofițer a deschis ușa mică și a strigat: „Întoarce-te în pat!”

L-am întrebat: „Cum aș putea? Unde e patul?”

El mi-a spus: „Banca aceea. E patul tău. Culcă-te!”

M-am întins pe „pat” și am realizat că aveam nevoie de ceva ca pernă. E extraordinar cum o ființă umană în nevoie poate fi așa de descurcăreață. Mi-am dat jos pantofii ca să-i folosesc drept pernă. După aceea, am încercat să dorm. Nu puteam ști cât de mult timp a trecut. Nu era ceas și nici nu aveam unul la mine. Eram încă îmbrăcată în aceleași haine în care m-au luat de acasă. Am ațipit pentru o mică vreme, fiindcă următoarea mea amintire e strigătul aceluiași gardian, care lovea ușa cu putere: „Trezește-te, trezește-te!”

Din celulă, puteam auzi sunetele din coridor. Auzeam pași, lângă ei, însă, am auzit alte sunete care păreau să fie picioare târâte pe podeaua coridorului. Auzeam pașii direcționați încoace și încolo, dar atunci eram fericită, fiindcă știam că era și altcineva în acest loc, împreună cu mine. Până atunci, credeam că eram singura persoană în întregul subsol.”