Mărturisitorul de care vă temeți

Din Prefața autorului:

A rânduit Domnul să scriu încă o carte! O carte despre Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, model de bărbăție duhovnicească și de rezistență a Bisericii în vreme de prigoană. Mă minunez de purtarea Sa de grijă, fiindcă eu însumi aveam mare nevoie de ea. Dl Costion Nicolescu îmi mărturisea, referitor la o carte publicată în aprilie, anul acesta, Literatura în lumina Ortodoxiei, că este un copil tare reușit. Păstrând analogia, consider că Mărturisitorul de care vă temeți este o minune de copil ce se naște într-un moment foarte important al vieții mele. Pentru mine este o bucurie, mai mare, cel puțin acum, decât bucuria care m-a însoțit la apariția celorlalte cărți. În ultima vreme am publicat, este adevărat, câteva cărți a căror lectură a stârnit diferite reacții: pasiune, interes, adeziune, invidie, teamă, vituperări. O remarcă mi s-a părut plină de miez: „Dacă s-ar fi spus numai de bine de cărțile tale, ar fi fost o problemă.” Ei bine, iată că apare încă o carte care a întâmpinat multe opreliști, întârzieri, împotriviri și care, fără îndoială, se va confrunta cu o acută rezistență în timp. Sunt conștient de consecințele scrisului pentru că știu că ce I-am cerut lui Hristos nu este o delectare, un gratuit joc al cuvântului, ci un har care se primește cu un preț necunoscut cititorului. Mulțumesc Domnului și Sfântului Ierarh Dosoftei, acest minunat luminător, care mi-au purtat de grijă cât timp am traversat pustia cuvintelor amăgitoare ale acestei lumi, sfătuindu-mă a mă însoți doar cu cele alese și neprihănite cuvinte. Îi mulțumesc Părintelui Gheorghe Calciu pentru că m-a însoțit mereu, învățându-mă să nu dezertez, să nu fiu laș, ci să-l apăr pe el și pe toți cei care au suferit și încă mai suferă întro societate tot mai slugarnică, tot mai debitoare înregimentărilor de tot felul, care nu suportă valoarea și succesul, sfințenia și eroismul, preferând mediocritatea și tot ce-i îndoielnic, compromisul și istoria fără nume. [...]

Mulțumesc maicilor mănăstirii Paltin Petru-Vodă, care nu au lăsat această carte să zacă într-un sertar, ci, cu multă încredere și curaj, au acceptat s-o publice, dovedind că acolo este o insulă de libertate și că educația primită de la Părintele Justin Pârvu nu suportă îngrădiri. [...]

A sosit vremea să pătrundem sensul adânc al Cuvintelor, să intrăm în contextul lor: un teritoriu aspru, plin de lupte și de răni. Poate că suntem mai puțin pregătiți ca niciodată să rezonăm la aceste Cuvinte, dar ne vom proba în focul lor. Vine timpul – și a început deja – să mulțumim Domnului că ne-a dat, prin Mărturisitorul Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. Am scris cartea Mărturisitorul de care vă temeți, fascinat de aceste Cuvinte, în care am văzut un curaj rar și prețios: curajul de a nu tăcea atunci când de peste tot apasă teama. Cititorul este pus în situația de a alege în ce sens poate să-și edifice gândul, lumea lăuntrică, viața. Poate să fie un om, un erou, un mărturisitor al Adevărului, al libertății, un sfânt; sau poate să fie un ipocrit, un laș, un defector, o slugă. De fapt, aici este cheia înțelegerii situației în care ne găsim astăzi noi, românii.

Anii de comunism au germinat acest flagel al gheboșeniei care s-a răspândit neverosimil de eficace în societate, dictând realitatea zilei, actualitatea aceasta insuportabilă. După 1989 programul de pauperizare a țării a fost atât de bine articulat, încât verticalitatea și-a rupt spinarea în chingile lui. Stăpânii recenți ai României sunt asigurați tot timpul de sociopsihologi (plătiți cu sume de neimaginat pentru omul de rând) că sărăcia demoralizează, debilizează, dospește aluatul acru și stătut al lașității, al poltroneriei. Îmi amintesc de felul în care mergea Mara, celebrul personaj al lui Slavici din romanul cu același nume, când n-avea bani: cu capul în jos, privirea plecată, adusă de spate și cum mergea Mara atunci când a dobândit stabilitate financiară: călcând mai rar și ținându-se drept. Astăzi, noi, românii, suferim mai mult decât oricând bătaia de joc fățișă a celor ce se cred și s-au înființat aici ca stăpâni ai noștri. Eu nu-i cunosc pe aceștia și nu știu de unde vin! Durerea este că oamenii devin docili și acceptă compromis după compromis, temându-se de izolare. Vor să fie cu cei mulți. Dar cei mulți, iată, sunt mânați cu biciul către staulul concentraționar și România e cu capul pe masă. Așa se negociază cu noi: ca și cu niște câini, ca și cu niște animale. Ni se trântește bocancul pe grumaz și dialogăm. Ei se răstesc la noi și noi horcăim agonic. Speculând cumințenia și echilibrul acestui popor, își permit să fie legiuitori. Este o inflație de smerenie, o smerenie prost înțeleasă, prin care suntem siliți să ne înconvoiem tot mai mult. Biserica este atacată sistematic și i se poruncește să se integreze cât mai rapid într-o societate guvernată de minorități.

Școala este îngropată efectiv în dosare, tabele și analize și profesorii sunt umiliți printr-un plan de remunerare mizerabil. Sistemul de educație este solicitat agresiv și profesorul se transformă din zi în zi într-un sclav pe plantație, înrobit de tot felul de dispoziții aberante. Sistemul de sănătate a fost vândut și noi trebuie să suportăm înregimentarea într-un nou sistem, pe cât de electronic, pe atât de parșiv. De ce? Cunosc mulți oameni care refuză această îndobitocire, această înrolare nesilită în rândul celor ce vor trage la galere până la ultima suflare. N-avem ce face??? Ba da. Cu siguranță avem de dat un răspuns mai devreme sau mai târziu. E timpul să învățăm să pierdem. Să avem curajul să pierdem în ordinea aceasta pământească, lumească și să câștigăm în planul conștiinței. Nu suntem slugile nimănui! Cine are de gând să slugărească și să se umilească la nesfârșit în fața vremurilor ce vin tăvălug peste noi, s-o facă ținând seama că umanitatea nu este o joacă: nu mai poți fi om după ce ai anchilozat cu întreaga ființă în poziție patrupedă.

Sunt perfect conștient că Părintele Gheorghe Calciu ne învață să intrăm de-a dreptul în război, fără timorări, fără ezitări, fără regrete, ci cu bărbăție, privind moartea în față, căci asta învățăm din cartea aceasta: să murim nouă, adică visurilor noastre de țărână, gândurilor slabe și lesne de clătinat, lumilor noastre populate de temeri și frici. Eu vreau să fiu liber, indiferent de consecințele pe care le implică gestul meu. Nu vreau să tremur pentru un biet serviciu sau pentru că nu mai exist ca asigurat al CAS. Fiecare acționează potrivit conștiinței sale. Înțeleg libertatea ca luptă neîncetată cu propriile-mi patimi. Înțeleg libertatea ca luptă aprigă pentru cuvântul viu. Înțeleg libertatea ca delimitare clară de toate amenințările acestei lumi, murind ei. Nu poate să nu mă doară faptul că li s-a dat voie ucigașilor să intre la noi în țară și să ne căsăpească. De aceea nu pot tăcea, de aceea mă rog, de aceea scriu. Și eu, citind un cuvânt, un rând, o pagină, pot duce viața asta mai departe. Nimic nu-i ușor, fiecare pas e-o suferință. Dar, citind, poți purta povara încă o zi, încă o săptămână, toată viața.

Consider că Părintele Gheorghe Calciu este o tipologie vie, o definiție a gândirii și a rostirii românești tot mai urgisită, tot mai condamnată la dispariție, deoarece există în ea o putere răscumpărătoare, un duh de restaurare a ființei românești care nu convine stăpânilor de azi. Războiul întru cuvânt îi înciudează pe cei ce produc subcultură a Duhului în serie. Oameni fără nume, fără atitudine, fără conștiință. Orice atitudine, orice împotrivire sau nealiniere se convertește pentru stăpânii recenți ai României într-un semnal de alarmă: nu cumva sclavul să se răscoale. Închei, mărturisind deschis că port o luptă care nu are cum să se sfârșească până când toți acești pretinși stăpâni ai sufletului românesc nu vor abandona agenda lor mârșavă și nu ne vor vorbi așa cum merităm. Ne vor vorbi ca unor oameni, îi vom respecta și le vom arăta bunăvoință. Ne vor porunci ca unor sclavi, îi vom amenința și noi: în cuvânt și în faptă.

Sergiu Ciocârlan, Brăila, 25 septembrie 2014, Pomenirea Sf. Cuv. Serghie de Radonej