„Cu adevărat, mare este taina Frumuseții și Bunătății dumnezeiești. Strălucitoare
e măreția proniei unului Dumnezeu frumos și bun. Străfulgeră
Frumusețea dumnezeiască și se revarsă într-o
infinită putere dăruitoare de frumuseți și
bunătăți, într-o îmbelșugată conferire de existență,
viață și înțelepciune, prin care
transmite universului armonie, ordine și măsură și
înzestrează pe fiecare cu bunurile proprii, și-l împodobește
în mod analog cu chipul său – cu frumusețea lui cea tainică – și
binecuvântează toate câte zidește, deoarece sunt frumoase foarte,
și umple simțurile lor înțelegătoare
cu lumina inteligibilă, și mințile lor văzătoare cu
mireasma deiformității, și aprinde în toți dragostea
lor de Frumusețe, prin Erosul său jertfelnic, și sărează pe cei iubiți ai
săi ca jertfe fără-de-prihană. Salvează în toți posesia bunurilor
proprii și re-împlinește frumusețea
chipului în cei care au alunecat spre cele contrare, și-i răscumpără din
patimi, și-i cheamă iarăși la sine cu farmecul
ei de nebiruit, și-i atrage spre adevărata Frumusețe, și-i
întoarce spre asemănarea cu aceasta. Îi împacă cu sine, îi liniștește și-i
odihnește prin întemeierea lor în împărăția sa, și unifică
și desăvârșește coeziunea con-suflării
lor neconfundate. Îi unește cu sine în unitatea sa atotțiitoare
și domnește în acești dumnezei, fii ai
Frumosului și Binelui, și revelează în ei veșnice
teofanii, slava Dumnezeului frumos și bun, a Unuia Născut
din Tatăl Cel frumos și bun. Binecuvântat fie
Dumnezeul Frumuseții și Bunătății!“
•
Pr. Daniel Pupăză
Sfântul Dionisie era un foarte bun cunoscător al filosofiei antice grecești; vechii filosofi îl coborâseră însă pe Dumnezeu la nivelul cosmosului inteligibil al ideilor eterne, care erau indepedente de El, în afara Lui, și, oarecum, co-eterne cu El. Dumnezeu nu era considerat ca fiind creatorul lor, ci doar al lumii sensibile printr-un proces de plăsmuire, în cursul căruia El era „nevoit” să aibă în vedere modelele veșnice.
Raportându-se la filosofia platonică, de exemplu, el așaza în Dumnezeu toate ideile eterne, devenite în teologia areopagitică rațiuni și voințe dumnezeiești, care nu-s independente de El, ci manifestări ale voinței Sale.
|