Despre cei care se pocăiesc

„Amintiți-vă, frații mei, că nu există mărturisire a păcatelor în mormânt, nici ispășirea păcatelor nu poate fi dăruită după ce va fi trecut timpul de pocăință. Grăbiți-vă cât mai sunteți în viață, cât mai „sunteți cu pârâșii voștrii pe cale”[1]! Iată, ne temem de focul acestei lumi și ne înfricoșăm de cleștii din fier cu care sunt schingiuiți oamenii; dar comparați-le pe acestea cu mâinile veșnice ale schingiuitorilor și cu flăcările ascuțite ce nu mor niciodată. Fraților, vouă vă grăiesc: prin credința Bisericii, prin propria mea purtare de grijă, prin sufletele tuturor celor din adunare, vă implor și vă rog să nu vă fie rușine de această lucrare a pocăinței, să nu vă leneviți să înfășcați, cât de iute vă stă în putere, propovăduitele leacuri de mântuire: să vă smeriți sufletele voastre prin jeluire, să vă îmbrăcați trupul în sac, să-l ungeți cu cenușă, să vă sleiți prin post, să faceți îngenunchieri cu durere în suflet, să aflați ajutor prin rugăciunile multora. Dumnezeu vă va cruța în măsura în care voi nu vă veți cruța în împlinirea canonului vostru de pocăință”. • Sfântul Pacian al Barcelonei, Despre cei care se pocăiesc, XII, 1-3