Un peisaj marin al lui Victor
Brauner, de la Balcic, te cucerește pe loc prin forma neobișnuit de limpede pe
care o dau culorile: alb, albastru, roșu, galben, verde, totul în linii simple,
drepte, ferme, urcând ambițios. Cadrele geometrice se întrepătrund, există
acolo o înfățișare halucinantă a peisajului, de la nuanțele mai terne ale
pământului, trecând prin cele violente, contrastante, până la seninul suav,
șters, al apei și al orizontului. Un adevărat cântec al soarelui. Vitalitatea,
viața trăită cu toată forța gândului și a ființei pot fi lesne citite și impun
cât de repede o stare de bine. Privite de jos, casele par cocoțate unele
deasupra altora, strânse, înghesuite să vadă ce se petrece, gata să se
rostogolească de-a valma în culorile deschise ale mării și cerului. Apare și
acea senzație a unei lumi mereu agitate, neastâmpărate, nepotolite: imaginea
mării este una tonică, optimistă. Poți deveni sigur că teama banalității este
exclusă. Un loc al memoriei? Pentru cine iubește marea este ceva familiar, ca o
poveste ascultată adesea, repetat.
Știu că mai există, deși nu sunt mulți
care au răbdare să le citească, elegiile și scrisorile poetului exilat la
Tomis, Publius Ovidius Naso: statuia lui, stăpână stingheră peste piața
orașului, este un simbol al întregului Pont Euxin. Oricât ai căuta, nu găsești
nimic din frumusețea caldă anterioară, ceva care să atenueze deprimarea
sufletească și dezolarea peisajului cotidian. „Nu se află țară mai tristă ca
aici!”, scrie poetul în „Ponticele” sale și, într-adevăr, frigul, deșertul
uman și geografic, întunericul, războaiele și sălbăticia sunt adesea invocate.
O osândă această tortură fără scăpare, viețuirea într-un loc sinistru și
insalubru uman al Pontului. Da, este un loc al memoriei unui damnat: marea lui
poate fi și așa. Pe aceeași paralelă, țărmurile răsăritene ale Mării Negre par
mult mai aproape de sud decât malul dobrogean, ale cărui aspre întinderi de
stepă stau sub necontenita bătaie a vântului, iar iarna cunosc toată urgia
revărsărilor de aer glacial. Scrie Geo Bogza, într-unul dintre reportajele
sale, că dacă Ovidius – în al cărui auz Dunărea înghețată trosnea sub carele
sarmaților și sub ale cărui priviri înspăimântate geții tăiau cu topoarele
vinul prins de ger – ar fi fost trimis pe malul răsăritean al mării, poate ar
fi îndurat mai ușor exilul într-un ținut generos, acoperit tot anul cu flori,
aproape mediteranean.
Locul în care ajunge, într-o vară toridă,
a anului 1853, un francez, Boucher de Perthes, este unul subiectiv: o Constanță
ca un sat care „n-ar fi în Franța decât cel mai sordid dintre cătunele
Bretaniei”. Motivele ovidiene sunt împărtășite, în aceeași culoare, și mai
târziu, adesea, completându-le fără măsură. Peste două milenii, un literat, cu
trecere și prin diplomația de după Războiul din 1916- 1919, Duiliu Zamfirescu,
se confesa urmașilor că viața în Dobrogea, la finele veacului al XIX-lea nu
diferea de cotidianul exilaților în Indochina; altul, Ion Marin Sadoveanu, tot
între cele două Războaie Mondiale, nu-și reținea oprobiul față de natura
Constanței, acolo unde, ca nicăieri altundeva, „te întâlnești cu impresia ce
îți aruncă tristețea în deznădejde”, în bună măsură și pentru că „nimic din
vegetația obișnuită nu crește pe aici”.
Între aceste versiuni există, evident,
nuanțe care mai de care mai atrăgătoare: nu am putea explica, altfel,
multitudinea de evoluții, acțiuni, intenții de a stăpâni mările și pământurile
ei, cum nu s-ar argumenta nici dezvoltarea impetuoasă a multora dintre
zonele litorale. Comunități întregi, multe la număr, s-au așezat în jurul
mării, au construit o lume proprie, au lucrat la patrimoniul fără egal al
mozaicului de civilizație și, cea mai bună parte din ele, au dispărut mai apoi.
Viața lor face obiectul interesului
contemporanilor noștri, chiar al unora dintre contributorii acestui volum.
Imense resurse, de voință, de creativitate, materiale, militare, spirituale au
fost acumulate si deșertate în regiunile marine în scopul de a stabili primatul
influenței: cu această putere, liderii deveneau și mai importanți, și mai
respectați.
Primul sentiment pe care marea îl
provoacă este nostalgia călătoriei, dar nu o călătorie maritimă, ci una
spirituală, spre alte orizonturi culturale și istorice, spre desăvârșire.
Poate de aceea termenul grecesc „naos”, folosit în arhitectura religioasăcu
sensul de navă, nu este ales la întâmplare și confirmăcăsacralitatea presupune
mereu o călătorie. Dar marea poate fi și tumultoasă, amenințătoare și
distrugătoare, iar atunci, refugiul este tot în naos care ocrotește în fața
descompunerii din exterior. Este tocmai ceea ce înfățișează textele prezentului
volum, că marea inspiră sensibilitatea poetică, oferă liniște și armonie, dar
este, în egalămăsură, cauzăde zbucium și conflict istoric.
Marea nu păstrează amintirile: oricine,
copil sau adult, vede cu ochiul liber că nu deține, pe întinsul ei, vreun semn
din trecut și că nu păstrează nimic din trecerea noastră peste ea. Toate
drumurile pe pământ păstrează urmele pașilor care le calcă: chiar și pe plajele
albe, galbene, roșiatice sau de culoarea scrumului, dacă te-ai așezat, rămâne
măcar forma mâinii în care te-ai sprijinit când te-ai ridicat. Am putea spune
că marea nu are memorie?
Noi, contributorii de față, credem că
există o memorie a mării, în sensul locurilor simbolice și al desfășurărilor pe
parcursul istoriei, nu poate fi cuprinsă nici într-un volum, nici într-o bibliotecă.
Se poate devoala, cel mult, o mică lumină în întunericul ce așteaptă să fie
reconstituit, repovestit și pus în circuit.
O astfel de intenție a stat la baza
proiectului acesta, al unor tineri entuziaști din Asociația pentru Dialog
Intercultural și Studii Istorice Intermarium. Lor li s-au adăugat
prieteni destoinici în spirit, câțiva au venit chiar din spații marine diferite
și, într-un fel, vecine nouă.
Volumul este deschis de mentorul
studiilor pontice românești, recunoscute și în cercetările europene,
academicianul Șerban Papacostea. Îi urmează Halil Inalcik, unul dintre cei mai
importanți istorici ai lumii din secolul al XX-lea și începutul secolului de
acum.
Paginile acestei cărți cuprind
contribuțiile unor cunoscuți cercetători din câteva centre de elită ale
României (Constanța, București, Galați), din prestigioase instituții din
Turcia, Polonia, Letonia și Republica Moldova. Doar considerente de natură
prozaică, editorială, au stabilit o delimitare geografică de asemenea dimensiuni.
La porțile volumului, și ale afirmării, se află și câțiva tineri entuziaști:
articolele lor reprezintă, într-o anumită măsură, un debut. Și, evident, o
lecție de curaj profesional și civism organizatoric.
Tuturor acelora care ne-au venit alături le
mulțumim cu respect.
• Florin ANGHEL,
• Gabriel Stelian MANEA
|