Rusia în secolul XX

Rusia a avut parte de un secol XX violent si tumultuos, marcat de invazii, ridicarea si prabusirea unui regim totalitarist si tulburari interne. De la Nicolae al II lea si pana la Vladimir Putin, Rusia in secolul XX, scrisa intr-un stil accesibil si penetrant, reprezinta o incursiune intr-un secol de framantari din interiorul Rusiei, dar si privite intr-un context global.

Acoperind perioada 1894–2008 si incorporand biografiile unor personaje importante, David R. Marples utilizeaza noi descoperiri din arhive si rezultatele unor cercetari recente pentru a zugravi un tablou complet al perioadei, inclusiv:

· Revolutia din Octombrie;

· Noua Politica Economica si ascensiunea lui Stalin;

· Marea Epurare si Marele Razboi pentru Apararea Patriei;

· Reformele si politica externa ale lui Hrusciov;

· Regimul Brejnev;

· Gorbaciov, glasnost si perestroika;

· Declinul economic si revenirea Rusiei postsovietice;

· Problemele culturale, cu accent deosebit asupra realismului socialist.

1

De la țarism la revoluție, 1894–1917

Condițiile sociale și politice în Rusia țaristă

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Rusia era o țară rurală cu o populație de 129 de milioane de locuitori, un imperiu de tip feudal cu teritorii vaste care se baza aproape exclusiv pe agricultură pentru venitul național. În 1897 era principalul producător agricol mondial, deși situația din satele în care trăiau 97 de milioane de oameni era tensionată. Emanciparea iobagilor din 1861 eliminase cele mai crunte rămășițe ale sistemului economic al iobăgiei, care-i legase pe mujici de pământ, dar nu le ameliorase aproape deloc situația, împovărându-i cu plata răscumpărării, care, în final, depășea valoarea pământului pe care-l aveau acum în posesie. În cele mai multe cazuri, loturile lucrate de țărani erau mai mici decât suprafața necesară pentru subzistență, ceea ce-i silea să arendeze mai mult pământ, adesea de la foștii lor stăpâni. Metodele erau primitive și munca manuală constituia norma. Sfârșitul secolului al XIX-lea a cunoscut, totodată, o creștere a populației, ceea ce a dus la o și mai mare micșorare a loturilor și plecarea multor mujici în orașele aflate în extindere, în Siberia sau chiar în străinătate. Secetele și perioadele de foamete erau frecvente, pe de o parte ca rezultat al condițiilor climaterice potrivnice, iar pe de altă parte ca urmare a modului de organizare a agriculturii ruse. Problemele fundamentale ale vieții rurale erau rezolvate de comu nitatea sătească (mir), o organizație pe care mulți agitatori politici o anticipau ca fiind instrumentul unei revoluții sociale.

În perioada aceasta în vastul imperiu țarist a început, în mod lent, să fie resimțită declanșarea industrializării forțate. La sfârșitul secolului, industria rusă se caracteriza prin ateliere de lucru și mun citorisezonieri, care reveneau toamna în satele de baștină pentru a strânge recolta. Însă în orașele mai mari, ca St. Petersburg, fabricile care apăreau erau adesea uriașe, cu mii de muncitori. În timpul prim-ministrului Serghei Witte, Rusia a pornit o campanie de construire a căilor ferate și, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, s-au construit 27 000 de kilometri de linii. Până la sfârșitul secolului, imperiul țarist avea câteva centre industriale bine stabilite – regiuni din Polonia, ca Varșovia și Lodz, marile orașe St. Petersburg și Moscova, și regiunea Donbas din Ucraina. În marea lor majoritate, principalii investitori în dezvoltarea industrială au fost străini: francezi, germani, belgieni și britanici. În 1913, locuitorii centrelor urbane formau 18% din totalul populației rusești și erau angrenați în principal în industrie, construcții și comerț. Totuși, peste 70% din populația țării continua să lucreze în agricultură.

Autocrația țaristă a impus o conducere dură, însă cu multe slăbiciuni. Expansiunea rusă care începuse în secolul al XVI-lea fusese haotică, adesea neplanificată, frecvent condusă de aventurieri individualiști și rezultase parțial din cuceririle aduse de războaie. În secolul al XIX-lea, un grup mic din intelighenția țării a venit cu idei și metode revoluționare care să aducă o schimbare, dar niciuna dintre ele nu a dat roade, cu excepția asasinării țarului Alexandru al II-lea, în 1881. Terorismul ca mijloc de promovare a schimbării era deja dis cre ditat. Populismul, înfăptuirea unei revoluții socialiste prin inter mediul comunităților sătești, părea de asemenea să fi eșuat. Cei care doreau schimbări politice în Rusia erau tot mai convinși că țara nu mai putea evita etapa capitalistă a dezvoltării. Au început să apară mai multe partide politice tradiționale. În 1900 a fost înființat Partidul Socialist Revoluționar, folosind o bază țărănistă, care a fost, în general, cel mai mare partid politic rus, deși avea o slabă organizare și conducere. În 1905, după un Congres al Activiștilor Rurali și Urbani, a fost înființat partidul liberal rus, Partidul Constituțional Democratic (cadeții). Marxismul rus nu reprezenta o doctrină nouă, însă ani la rând fusese limitat la emigrație. În 1898, Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia și-a desfășurat primul „congres” într-o izbă de lemn din orașul Minsk. Au participat nouă delegați din organizații social-democrate, plus alții din Bundul (Liga) evreilor și Raboceaia gazeta (Gazeta muncitorilor). Majoritatea participanților erau binecunoscuți poliției secrete țariste, Ohrana, și au fost arestați imediat după aceea. Totuși, întrunirea din 1898 nu părea să prevestească ceva important. Al II-lea Congres, care s-a desfășurat în 1903, a trebuit să fie ținut în străinătate, dar a continuat să înfrunte hărțuielile poliției, de data aceasta din Germania, astfel încât s-a mutat de la Stuttgart la Londra. Obiectivele imediate ale partidului erau destul de radicale: răstur - narea imediată a autocrației țariste și instaurarea unei republici democrate, introducerea de drepturi pentru muncitori, ca programul de lucru de opt ore, eliminarea rămășițelor sistemului feudal la sate și acordarea de drepturi depline non-rușilor, inclusiv dreptul la autode terminare. Țelul final era încă și mai utopic: stabilirea dictaturii proletariatului prin intermediul unei revoluții socialiste. Obiectivele acestea erau mai adânc înrădăcinate decât cele ale tendințelor europene ale epocii, mai ales în Germania unde se instaurase economismul: convingerea că cererile muncitorilor puteau fi satisfăcute gradat prin intermediul mișcării sindicaliste, fără a fi necesară recurgerea la revoluție – opinii care erau anatemizate de liderii social-democrați. Rușii erau însă divizați și din punctul de vedere al tacticii. O grupare, inițial cea mai mare, condusă de Iuli Martov (pseudonimul lui Iuli Țerderbaum), considera că partidul putea încorpora nu numai revoluționari dedicați și căliți, dar și simpatizanți. Cealaltă grupare, condusă de Vladimir Ilici Ulianov (Lenin), care urma liniile directoare expuse în broșura sa Ce este de făcut? din 1902, prefera un partid mic și disciplinat care putea să călăuzească, mai degrabă decât să fie călăuzit de masa muncitorilor. Disputele din timpul Congresului au determinat plecarea câtorva delegați, iar facțiunea a doua a devenit majoritară și a fost denumită de Lenin „bolșevici”. Martov și gruparea sa, devenită acum minoritară, au fost numiți „menșevici”. Deși diviziunea a părut neînsemnată și temporară, ea s-a dovedit permanentă, în principal din cauza intransigenței lui Lenin.

Deși partidul marxist revoluționar era foarte mic, existau speranțe că ar fi putut avea un impact asupra vieții politice din Rusia.

La începutul secolului al XX-lea, orașele rusești erau afectate de șomaj. În 1897, la inițiativa contelui Witte, lungimea zilei de lucru fusese redusă la maximum 11 ore și jumătate, dar mulți muncitori o considerau excesivă. După anii dificili de foamete, au avut loc