Eu nu voi fi un loc
Nici apă care zace,
Căci m-am născut din foc
Și-n foc mă voi întoarce.

Și voi privi din Cer,
Cu ochiul meu cuminte,
Blestemele ce pier
Sub raza mea fierbinte.

Dureri și amăgiri
Trăite-n lumea voastră
Vor fi doar amintiri
Sub steaua mea albastră.

Voi veți primi noroc
Din Crestele Cărunte,
Din sacrul vostru foc
Ascuns în Sfântul Munte.

Alarmă pe NEREIDA

În urmă cu circa 50.000 de ani tereștri, astronava NEREIDA se îndrepta către centrul galaxiei Calea Lactee, cu aștrii constelației Orion în spate. Era o astro­navă de explorare, de formă cilindrică, cu ambele capete tronconice. O singură punte din cele cinci dispunea de armament nuclear și psihotronic. Restul spațiilor de depozitare erau pline cu aparatură și material reprodu­cător. Laboratorul din centrul astronavei găzduia exploratori din trei rase diferite, de ambele sexe: arini, shangi și nadimi. Toți erau adânciți în somn, în stare de inedia. Un șuvoi constant de bioplasmă le întreținea organismele. Aceasta era produsă într-o imensă seră plantată integral cu pomi, arbuști și leguminoase. Doi roboți cu autoalimentare verificau periodic starea vege­tației și colectorul de bioplasmă destinată hrănirii humanoizilor. Alți roboți se mișcau silențios pe punțile navei, supraveghind tot ce era în funcțiune: motoarele simpatetice, automate le de comandă și control, sistemele de siguranță și de alarmă.

Centrala de comandă era de servită de trei roboți cu autoalimentare: pilotul automat, navigatorul și ser­vantul armamentului. Era suficient să privești dâra albastră de pe ecranul navigatorului, pentru a înțelege că astronava plecase din sistemul solar Rigel al constelației Orion și se îndrepta către singuraticul sistem solar Soler. Misiunea echipajului era relativ simplă. Trebuia să verifice modul în care se adaptaseră humanoizii exilati în acel sistem si să facă necesarele corecții de civilizare. Din această cauză, majoritatea membrilor echipajului erau geneticieni, medici și psi­hologi. Odhin, comandantul astronavei, mai avea o misiune secretă, încredințată de Supremul Comitet Galactic. El trebuia să decidă la fața locului, pe pla­neta Terra, cine urma să rămână în sistemul Soler pen­tru a grăbi civilizarea băștinașilor din cele trei rase: arină, mongoloidă și neagră. Astfel, până în ultima clipă, nimeni nu știa că un grup dintre ei va fi sacrificat pe altarul științei și al expansiunii humanoide.

Rădăcinile civilizatiei terrane erau vechi de aproape jumătate de miliard de ani și foarte complicate. Baza populației sălbăticite o formau exilații varangi din constelația Ursa Major. Lor li se alătura­seră comercianți shangi, mongoloizi din Pegasus și mercenari nadimi, negri din sistemul solar Sirius. Indivizi din alte rase, mai ales orioni și kobizi, se amestecaseră cu cele trei grupuri de bază, producând prima metisare planetară. Cam atât se cunoștea în Supremul Comitet Galactic despre populația Terrei. Datele transmise de sondele de explorare erau descu­rajatoare. Cea mai mare parte a populației decăzuse în stadiul animal și nu mai cunoștea procedeele de indu­cere a inediei. Ca urmare, consumau orice le cădea la îndemână, inclusiv semeni de-ai lor. Trăiau în ginți matriarhale, după modelul turmelor și haitelor de ani­male. Nu știau nici măcar cine erau și cum ajunseseră peTerra. Nici nu-și puneau astfel de probleme grele. Procurarea hranei era principala lor ocupație. Învățau de la natura pe care străbunii lor o stăpâniseră.

Astronava aluneca pe traseul respectat cu strășnicie de navigator. Motoarele simpatetice, con­struite din duranit, aspirau și concentrau tainica energie universală, asigurând propulsia. Viteza de deplasare, ceva mai mare decât viteza luminii, se mentin ea constantă. Era viteza de croazieră. În caz de necesitate, se putea dubla, Într-o viteză cu adevărat superluminică. Practic, astronava putea naviga zeci de milenii de ani-lumină, fără a-și pierde capacitățile de bază. Cel mai gingaș element de pe ea era omul. Această problemă fusese rezolvată În galaxie, prin Încetinirea extremă a funcțiilor biologice și comutarea hrănirii organismului uman cu bioplasmă. Majoritatea populațiilor din Calea Lactee trecuseră la acest sistem de viață care proteja natura planetelor și nu consuma resursele de carburanți clasici sau de minerale utile.

Întreaga galaxie se comporta ca un ocean de energie simpatetică complet invizibilă. Astfel, astro­navele galactice puteau naviga în orice direcție, fără consumuri de alt fel. De la descoperirea energiei sim­patetice trecuseră mai mult de zece miliarde de ani tereștri, dar navigația cu ajutorul ei era relativ nouă. Mult timp, niciun savant nu reușise să transforme tainica energie În forță de propulsie. Abia după descoperirea duranitului, problema motoarelor sim­patetice fusese rezolvată definitiv.

În centrala de comandă domnea o liniște totală. Robotul navigator și cel Însărcinat cu apărarea se încărcaseră pe rând de la cupla destinată acestui scop. Ambii priveau la pilotul care avea alimentare con­tinuă, dar nu se putea mișca. Vegheau fiecare manevră a acestuia și-o comparau cu planul de zbor din calcu­lator. La o primă vedere, nu puteai deosebi un robot obișnuit de un humanoid. Savanții galactici îi făcuseră după model uman, cu scopul de a le da o Înfățișare cât mai prietenoasă. Îi înzestraseră chiar cu rudimente de sentimente, din care nu lipseau cinstea, mila, grija față de humanoizi si alti semeni de-ai lor. Nu-i transformaseră în bioroboți din motive de economie a bioplasmei necesare traiului. În rest, păreau oameni.

Brusc, lumina din centrală își schimbă intensi­tatea și un șir de leduri verzi prinseră să scintileze. Concomitent, un glas artificial, aproape uman, începu să repete ritmic:

– Alarmă la propulsorul doi! Un corp străin se apropie cu viteză superioară celei folosite de noi.

Roboții acționară calm, conform programelor înscrise în creierele lor. Navigatorul comandă din priviri creșterea vitezei la maxim. Însărcinatul cu apărarea pomi, tot cu o privire, aparatura psihotronică defensivă. Automat, astronava se învălui într-un câmp electromag­netic dur, ca o larvă Într-o gogoașă. Prea târziu Însă. Ambele măsuri fuseseră luate cu fracțiuni de secundă înainte ca o izbitură foarte puternică să zguduie astro­nava. Un șir de leduri roșii se aprinse. Propulsorul doi fusese atins de obiectul necunoscut. Navigatorul comandă în ecranul general al aparatului de conducere:

– Servanții de la propulsorul doi, raportați!

La ordinul său, nu răspunse nimeni. Pilotul făcu câteva manevre de redresare a astronavei și raportă:

– Am luat cursul ordonat. Viteza superluminică scade.

Navigatorul chemă din nou servanții propul­sorului doi. De această dată, o voce slabă raportă:

– O rachetă de tip necunoscut a pătruns în propulsor și a explodat.

– Suntem atacați, constată navigatorul cu glas neutru. Viteză superluminică.

– Am înțeles! raportă pilotul. Viteză superlu­minică.

Responsabilul cu apărarea făcea calcule rapide pe o tabletă de mărimea unei palme. Termină cal­culele, le verifică, apoi raportă:

– O flotilă de trei astronave ușoare s-a aflat în pupa noastră.

– Au tras fără somație, constată navigatorul.

– Probabil, ne-au confundat cu o astronavă cargo a comercianților de bunuri.

– Probabil, îl aprobă navigatorul. Plec să estimez pagubele.

Ieși din centrala de comandă, pășind larg, ca orice om grăbit. Coborî cu liftul trei niveluri și înaintă pe un hol plin de fum alb, înecăcios. Ajunse lângă primul mecanic dezmembrat. Trecu mai departe și se opri în fața panoului de comandă al propulsorului. Acolo se afla cel care raportase. Era tăiat în două, dar creierul îi funcționa. Navigatorul introduse palma dreaptă sub scalpul cu aspect de piele umană și așteptă câteva secunde. Culese toate informațiile din creierul camaradului său, apoi murmură:

- Duranitul nu se sparge.

Realitatea îl contrazice a însă. O fisură largă se căsca în corpul propulsorului și granule de duranit îi scârțâiau sub picioare. Navigatorul dădu ocol propul­sorului și înregistră meticulos toate pagubele, pentru raportul ulterior. Situația era clară. Propulsorul doi era scos din uz. Mai rămăsese numai propulsorul unu. Complexitatea defecțiunii impunea informarea comandantului. Numai dânsul putea hotărî măsurile de urmat. Navigatorul făcu acest raționament, apoi porni către laboratorul în care se odihneau humanoizii. Știa exact ce trebuia să facă. Din mers, transmise pilo­tului să dea alarmă generală la toate posturile. Inamicii necunoscuți i-ar fi putut urmări în continuare.

*
* *

Odhin visa adâncit în somnul hipnotic. Vedea aievea planeta sa, Gezara din sistemul solar Rigel. Pădurea de fag vuia liniștit. Râul cristalin trecea pe la picioarele lor și se vărsa într-o cascadă. El, cu soția

Pag. 8 – 13