1. Arpegiul unei întâlniri
Rețetă pentru
îmbogățirea bibliotecii • De la străbunic, la Ulfila și la Anonimul
din Sebeș • Dezideologizare • Sergiu
Celibidache, profesor de step • Liszt, o pasiune de familie • Turcia
și Europa
Rețetă pentru îmbogățirea
bibliotecii
Niciun taifas nu-mi pare mai plăcut simțirii decât
acela petrecut într-o cameră de lucru, „capitonată“ cu cărți, ronțăind nuci și
sorbind un păhăruț cu vin roș’, cum se spune-n Moldova.
Da. Închipuie-ți
că străbunicul, la începutul secolului XX, a donat, dacă nu mă înșel, 1519 cărți
din bibliotecă, Facultății de Teologie Ortodoxă din București, la care era
profesor. Avea și o scrisoare de mulțumire
din partea conducerii. Asta pe lângă
alte câteva mii de volume pe care le-a donat Academiei Române, al cărei membru și,
pentru un timp vicepreședinte, a fost.
Îmi povesteați deunăzi despre o consemnare a lui
Nicolae Iorga, de fapt, o rețetă despre cum să-ți îmbogățești biblioteca. Mă
interesează!
Rețeta lui
Iorga era simplă: „Împrumuți cărți de la bunul Costache Erbiceanu și nu i le
mai restitui.“ Ei erau vecini, stăteau pe strada Sculpturii (astăzi Mircea Vulcănescu),
unul la numărul 35, celălalt la numărul 37. Casele există și astăzi și mi-a
atras atenția asupra acestui fapt profesorul Andrei Pippidi, nepotul lui Iorga,
care a avut bunăvoința să scrie postfața la volumul Cronicari greci care au scris despre Þările Române în epoca
fanariotă, pe care l-am
publicat în ediție anastatică, la Editura Cronicar, în 2003, cu sprijinul Ministerului
Culturii. Dar la mine rețeta este inaplicabilă, pentru că deși am rămas fără
unele cărți de-a lungul anilor, sunt atent să le recuperez.
Metoda poate fi inaplicabilă în condițiile unei cărți
luate cu împrumut și pentru motivul că o carte bună „forțează“ cititorul la
însemnări. Sunt de părere că pe măsură ce se realizează simbioza dintre cititor
și carte, sublinierile și adnotările devin firești. Numai o carte sterilă, ori un cititor neatent
lasă foaia albă.
Dar însemnările
pot aduce și necazuri. Știu foarte bine cazul lui Camil Demetrescu, un vechi
prieten al tatălui meu și apropiat al familiei. În timpul războiului era membru
al Cifrului, alături de Neagu Djuvara, Emil Lăzărescu și Piki Pogoneanu. A reușit
să informeze aliații, după 23 august 1944, asupra poziției aviației germane la
Pădurea Mogoșoaia, spre a fi anihilată. A fost arestat în 1946 și condamnat la
20 de ani de închisoare. Eliberat în 1964, a fost trimis în domiciliu forțat în
Bărăgan timp de alți șapte ani, neavând voie să asiste nici la funeraliile tatălui
său. În anii ’80 a citit un volum „pe linie“, dedicat așa-zisei insurecții
comuniste din august ’44, făcând numeroase adnotări critice pe paginile volumului.
Arestat, condamnat la alți șapte ani de închisoare și trimis la Arad, a avut șansa
ca Monica Lovinescu să denunțe arestarea sa la postul de radio Europa Liberă.
Or, Ceaușescu, care dorea să obțină Clauza Națiunii celei mai Favorizate din
partea SUA, trebuia să dovedească faptul că în Republica Socialistă România nu
existau deținuți politici.
În consecință,
s-a făcut recurs și Camil Demetrescu a fost eliberat după nici șase luni de
detenție. Am aflat acest lucru de la mătușa Florica Eliade, căreia Camil
Demetrescu i-a povestit în detaliu toată întâmplarea. Imediat cum a fost eliberat
s-a dus la Florica. După 1991, Camil Demetrescu l-a denunțat pe torționarul său,
Nicolski, despre care s-a aflat că locuia la două case de cea a părinților mei.
Oricum, memoriile lui Camil Demetrescu au fost publicate, din păcate însă în
condiții destul de precare.
De la străbunic, la Ulfila și la
Anonimul din Sebeș
Când există un asemenea nume într-o familie, nu-ți
poți reține întrebarea despre felul în care strămoșul și-a influențat urmașii, chiar
și pe aceia pe care nu i-a cunoscut personal, așa cum a fost cazul dvs.
Constantin Erbiceanu, străbunicul dvs., a trecut la Domnul în 1913, adică acum
exact un veac. În ciuda faptului că nu l-ați cunoscut personal, în ce fel simțiți
că îi sunteți îndatorat?
Personal, îi
datorez, de pildă, curiozitatea pentru Ulfila.
Dar toți membrii familiei îi suntem îndatorați cu pasiunea pentru
istorie. El a realizat un studiu despre începuturile creștinismului pe
teritoriul României, pe care eu l-am citit încă de tânăr, cu multă curiozitate și
uimire, aflând că o figură istorică atât de importantă s-a născut pe teritoriul
țării noastre. Acest lucru s-a întâmplat în 311 la Romula, situată în Oltenia
de astăzi. S-au făcut săpături serioase acolo, găsindu-se orășelul care a fost
distrus de goți. Deși Ulfila era fiu de got (germanii îi spun Wulfila, dar noi
l-am latinizat). Mama lui era creștină din Capadocia, unde goții întreprinseseră,
la sfârșitul secolului al III-lea și începutul celui următor, diverse raiduri.
Asia Mică era complet creștinată când goții au luat sute sau chiar mii de
prizonieri sclavi, între care familia mamei lui Ulfila. A primit o educație
foarte bună, încât la 20 și ceva de ani – după unii autori – sau 30 după alții,
devenise deja episcopul goților și al celorlalți locuitori ai Daciei Traiane
(pentru că era la nord de Dunăre).
Pag. 17 – 19 |
Adevăr Divin
