Prima parte

Fit as a fiddle1, care este opusul lui „fără chef de petrecere“. Fit as a fiddle, care înseamnă vioi ca o vioară, nu violent ca o violă. Fit as a fiddle and ready for love, riddle for love2, olé, olé, randy for love and feet as two fiddles3 muzicale, și sorocul a ocolit norocul, pentru că ursita încurcă lucrurile mai rău decât destinul, care se poate croi mai ușor decât o frază. Fit as a pit.4 Mergeam fredonând binedispus, și nu eram singur, ci cu Raudol alături, un cântec despre o blondă pe care o văzusem fără s-o fi văzut încă, cu organul5 meu fără registre ce interpreta sonate Würlitzer6 înainte de începerea programului, organ in the pit7, orgă în scorbură, în scobitură, scăldat în lumina aceea cretoasă, 9 1 Expresie cu sensul de „în mare formă“; trad. lit.: „sprințar ca o vioară“ (în engl., în orig.).

2 „În mare formă și pregătit pentru dragoste, presimțind iubirea“ (în engl., în orig.); Fit as a Fiddle and Ready for Love, un cântec foarte popular în Statele Unite.

3 „Incitat pentru amor“; trad. lit.: „cu picioare sprintene ca două viori“ (în engl., în orig.).

4 Expresie cu sensul de „tare ca fierul“; trad. lit.: „dur ca o gaură de mină“ (în engl., în orig.).

5 În spaniolă, órgano are sensul de „organ“, dar și de „orgă“. 6 Rudolph Würlitzer Company – companie producătoare de instrumente muzicale, cu precădere orgi.

7 Aluzie la actul sexual (în engl., în orig.). deasupra, împrejur, în zare, violentă, dar nu violetă, pentru încă cel puțin câteva ore.

Atunci am zărit-o, deși nu m-am uitat la ea, fără să mă fi uitat, pe legea mea, fără măcar să mă uit, și am văzut că era blondă, blondă de-adevăratelea. Părea mititică, însă, chiar și fără s-o măsor, am știut că era făcută pe măsura mea. Oare ce căuta? Nu pe mine, cu siguranță, pentru că avea în mână un bilet, un bilețel, un petic subțirel de hârtie, și se uita la fiecare intrare, la fiecare fațadă, la fiecare inscripție de firmă de pe clădire, iar eu m-am oferit să o salvez din rătăcire pe acea fată pierdută în pădurea de ciment, poate în căutarea absolutului relativ la noi doi. Există momente în viață — o știu prea bine — în care sufletul ți-e gol, inima-i dezamăgită și nu există niciun clișeu care să poată exprima starea aceea de spirit pe care un cântec american o definește ca I’m ready for love; s-ar traduce „pregătit pentru dragoste“, ceea ce nu exprimă întru totul situația de a fi apt, trup (nu trebuie uitat trupul) și suflet, pentru iubire. Eu cunosc această stare specială și mai știu că cine caută găsește. De aceea, nu m-a mirat faptul că am întâlnit-o, nici dragostea pe care a trezit-o în mine: mă miră mai mult cât de simplu ar fi fost să n-o fi întâlnit sau cât de simplă ne-a fost întâlnirea.

Cred că eu am văzut-o primul. Deși e posibil ca Raudol să-mi fi dat un cot, ca să-mi atragă atenția. Tocmai ieșiserăm din cafeneaua de la parterul cinematografului La Rampa, unde ne jucaserăm rolul de donjuani scăpătați, în timp ce ne luam gustarea de după-amiază. Ieșiserăm prin gangul care urcă și intră în cinematograf, pentru a ajunge în strada 23, pe o cale ocolită (de ce n-om fi ieșit direct în stradă?) care traversează culoarul tapetat cu fotografiile stelelor de cinema și în care se simt răcoarea aerului condiționat și izul sălii de proiecție, unul dintre mirosurile cele mai plăcute pentru mine (alături de vaporii de benzină, fumul de cărbune încins și parfumul cernelii de tipar), o manevră întâmplătoare ce se poate numi „destin“. Nu-mi mai amintesc 10 decât ochii ei privindu-mă cu mirarea și zeflemeaua dintotdeauna, fără să dea atenție complimentului pe care i-l făcusem, niște ochi întrebători, care-mi dădeau de înțeles că se afla în căutarea a ceva ce nu pierduse, o adresă. I-am indicat-o, am găsit-o și i-am arătat-o. Oare să fi fost zâmbet ori o strâmbătură în bătaie de joc; sau, poate, îmi mulțumise cu adevărat că aproape creasem numerele străzii pentru ea. N-am aflat niciodată. Raudol conducea Chryslerul cu 90 la oră pe Infanta și, când a ajuns pe Carlos III, s-a apropiat în paralel de un Ford Thunderbird roz și-a început să-l claxoneze. Femeia din mașină s-a uitat la el și i-a spus ceva, zâmbind. Raudol i-a făcut semn s-o ia la dreapta și să oprească. Am oprit și noi în spatele ei. Raudol a coborât și-au început să vorbească. Să fi stat la taclale vreo zece-cincisprezece minute, sau poate numai trei, treaba e că mă plictisisem. Bine măcar că lăsase motorul pornit, ca să meargă aerul condiționat și să fie răcoare în mașină, căci afară soarele de iunie, cu toate că se afla la apus, aprindea încă florile de flamboyan, ale căror cupe roșii dădeau impresia unui adevărat incendiu vegetal pe ramurile arbuștilor. Când s-a întors la mașină, încă râdea, după ce strânsese în semn de rămas-bun brațul roz ieșit în afară ca un artificiu suplimentar al automobilului. A ridicat antena. Öi-a plimbat mâna pe tija de metal și s-a oprit cu degetul în vârf. „Ca să fiu pregătit pentru douășșase“1, a strigat în direcția celeilalte mașini sau a brațului, care a făcut un gest însemnând, printre cubanezi, „Ești dat naibii, băiete“. S-a urcat și a pornit ținând claxonul apăsat – acesta e cuvântul, pentru că am auzit, una după alta, primele șapte sau opt note 11 1 Mișcarea „26 Iulie“ – organizație politico-militară creată în 1953 de un grup de rebeli cubanezi, în frunte cu Fidel Castro, având o ideologie naționalistă, antiimperialistă și democratică; scopul său era înlăturarea de la putere a dictatorului Fulgencio Batista. La sfârșitul anului 1956, își stabilește cartierul general în munții Sierra Maestra, de unde organizează lupta de gherilă ce se va solda, după doi ani, la 31 decembrie 1958, cu victoria forțelor revoluționare împotriva dictaturii. din La Comparsa. A întors în U cu mare viteză, la semafor, și, trecând pe lângă polițist, l-a salutat cu mâna și, probabil, cu ecusonul de PRESÃ prins în parbrizul din față și în cel de la spate.

– Ai văzut?

– Ce să văd?

– Ce i-am strigat despre douășșase acolo, la colț, cu toată poliția lor.

– Nu-nțeleg.

– Postul de radio, omule.

Nu pricepeam. Radioul era deschis, ca de obicei, iar crainicul

amintea cu voce mătăsoasă, după ce ne lăsase să ascultăm

un album la modă, nu mai știu care: „Automobilistule, dedică-ne,

te rog, un buton la radioul mașinii tale.“

– Nu-nțeleg.

– Antena, băiete, antena. Ca să prinzi Sierra1, bătrâne.

– Ce bine.

Acesta era Ramón Raudol, cu cămașa lui polo de culoare crem, pantaloni bej-deschis și mocasini maro-închis, mereu bine pieptănat, mereu cu căldubare2 verde-sticlă în timpul zilei, mereu purtând un Rolex: mereu elegant, mereu sportiv și mereu remarcabil. Venise din Europa pe căi întortocheate. Era spaniol și fugise din Spania, din Madrid, nu știu de ce, cu toate că el spunea întotdeauna că din motive politice. Povestea că din Spania trecuse în Franța și nu știu cum apăruse la procesul de la Nürnberg ca MP3. În ce mod părăsise scena pe care se monta amurgul zeilor în banca acuzaților și cum ajunsese în Cuba era ceva ce numai un computer IBM ar fi putut desluși: o aglomerare de ițe concentrice alcătuite din mituri, minciuni și frânturi de adevăr.

Pag. 9 – 12