Scrisori către Dubenka

FLAUTUL FERMECAT

Uneori, când mă trezesc dimineața și mă dezmeticesc din negurile amețelii, mă doare întreaga încăpere, toată vizuina mea, mă doare priveliștea de la fereastră, copiii merg la școală, oamenii se duc la cumpărături, fiecare știe unde trebuie să meargă, numai eu nu știu unde aș vrea să mă duc, mă îmbrac apatic, mă împiedic, țopăi într-un picior când îmi trag nădragii, mă duc să mă bărbieresc cu mașina electrică – de atâția ani, când mă bărbieresc nu mă uit la chipul meu din oglindă, mă bărbieresc pe întuneric sau după colț, șed pe un scaun de pe coridor, iar priza este în baie, nu-mi mai place să mă uit la mine însumi, mă sperii de privirea din oglindă, mă doare chiar și propria privire, zăresc în ochi mahmureala de ieri, nici nu mai mănânc, numai o cafea și o țigară, stau la masă, uneori mi se frâng mâinile și uneori îmi repet, Hrabal, Hrabal, Bohumil Hrabal, ai reușit, în sfârșit, ai atins culmea deșertăciunii, așa cum ne învață și Lao Zi al meu și totul mă doare, mă doare și drumul cu autobuzul, mă doare și tot autobuzul, îmi las vinovat privirea în jos, mi-e teamă să mă uit în ochii oamenilor, uneori îmi încrucișez mâinile și le întind în față, pentru ca oamenii să mă aresteze și să mă ducă la securiști, pentru că am un sentiment de vinovăție din cauza singurătății mele nezgomotoase, pentru că doare nu numai scara rulantă, care mă duce în străfundurile iadului, mă dor și privirile oamenilor care urcă, toți au unde să meargă, în timp ce eu am atins culmea deșertăciunii și nu știu încotro să mă îndrept. Știu, dar în cele din urmă mă salvează copiii mei, pisicuțele din pădure care mă așteaptă, sunt copiii mei, așa că merg cu trenul subpământean, dar drumul subpământean mă doare, oamenii urcă, în timp ce alții, iar eu sunt printre ei, coboară, stând pe loc pe scara rulantă, apoi urc din nou pe scări, acolo, la bufetul din stația Florenc, îmi cum - păr cu un aer de vinovăție patru bucăți de piept de pui la grătar și plătesc vinovat și văd cum îmi tremură mâinile, deoarece cumpăr piept de pui pentru pisici și-n timpul acesta undeva, în Africa, mor copii de foame. Mă doare și bufetul din stația Florenc și strada animată, camioanele și automobilele merg în ambele sensuri, toți șoferii care le conduc știu încotro trebuie să meargă, numai eu nu știu, deși acolo, undeva, în pădure, mă așteaptă ultimele mele speranțe, ultimele motive de a trăi, pisicuțele care încremenesc de groază la gândul că n-aș mai veni, ce s-ar alege de ele, cine le-ar da de mâncare, cine le-ar mângâia, pentru că pisicuțele mă iubesc, în timp ce pe mine mă doare nu numai dormitorul, mă doare deja tot orașul în care trăiesc, mă doare toată lumea, pentru că dimineața vin la mine făpturi pe care nu le cunosc și urcă încet, dar sigur, cu scara rulantă în sufletul meu și în mintea mea devin mai intense nu doar chipurile lor, ci și anumite evenimente înspăimântătoare, precum portretul, precum filmul, filmul documentar nu numai despre modul în care am iubit cândva la nebunie, ci și despre felul în care am dezamăgit. Și așa, acest monolog interior continuă, nu, nu mai vorbesc singur cu mine însumi, ci așa, ca în fața judecătorului de instrucție când sunt interogat, tot ceea ce am spus vreodată, tot ceea ce am făcut vreodată, totul este necontenit împotriva mea, din momentul în care am fost silit să gândesc, totul a fost împotriva mea. De câte ori traversez pe roșu, de câte ori trec prin șuvoiul de mașini, deși sunt îngândurat, mă însoțește îngerul meu păzitor, pentru că îngerul acesta al meu vrea să mai rămân pe lume, să ajung până la fundul sufletului meu, să cobor cu un etaj încă mai jos, acolo unde este străfundul tuturor remușcărilor, pentru că mă doare întreaga lume și mă doare și îngerul meu, de câte ori am vrut să mă arunc de la etajul cinci, din apartamentul meu, unde mă doare fiecare încăpere, dar întotdeauna îngerul păzitor mă salvează în ultima clipă, mă trage înapoi, așa cum a vrut să sară de la etajul cinci și doctorul meu, Franz Kafka, din Maison Oppetl, care dă în Piața Orașului Vechi, dar domnul doctor ar fi căzut în colțul cu strada Paøížká, se vede că și pe el îl durea lumea și îl durea și viața, tot așa cum a vrut să sară de la etajul cinci Malte Laurids Brigge, căci și pe el îl durea lumea la Paris. Și pe Brigge îl durea întreaga lume, la fel ca și pe Rainer Maria Rilke.

Am învins, am atins culmea deșertăciunii. Asta este, toate relele pe care le-am făcut sunt aici. Konstantin Biebl s-a aruncat pe fereastră, dar mai înainte, asta a fost cu mult înainte, l-a pus pe Štyrský să-i picteze un tablou, un bărbat care cade pe spate de la fereastră, ca o pagină întoarsă după ce a fost citită. Așa. Iar tăticul lui Arthur Schopenhauer s-a sinucis și el. Și Seneca a făcut la fel în Salamanca. Dar eu n-am să mă arunc pe fereastră, îngerul meu păzitor m-a făcut să mă răzgândesc, însă mi-a șoptit că cel care mi-a dăruit culmea deșertăciunii i-a spus c-ar fi prea ușor să pot pleca așa de lesne, trebuie să retrăiesc senzația că mă doare întreaga lume, ca ultimul împărat chinez pe care nu l-au executat, dar pe care l-au spălat pe creier timp de doisprezece ani ca să recunoască tot ce-a făcut, ca să ajungă nu la culmea deșertăciunii, ci ca să devină un om obișnuit, care se duce la cumpărături ca toți ceilalți, ca să-l umanizeze. Așa că merg în fiecare zi cu autobuzul, acesta este confesionalul meu ambulant, merg o dată încolo și în aceeași zi înapoi, așa cum merg tramvaiele, și trenurile, și avionul, o dată încolo și apoi din nou înapoi…

Stau jos în autobuz, ronțăi o chiflă, apoi a doua. Scutur firimiturile din poală și mă gândesc, mă gândesc la cârciuma unde bețivanii îmi dau frânturi din propozițiile lor, ca și când ar trăi pentru mine, ca și când ar pune deoparte aceste frânturi numai pentru mine, ca să-mi facă o bucurie, sau ca să-mi facă rău… ei știu bine că am carnetul de însemnări în cap… când îi întreb „Ce mai faceți?“ parc-ar exersa pentru mine poezia lor, crezul vieții lor… Cum? Dimineața sinuciderea, înainte de amiază munca, la amiază prânzul la cantină, după-amiază încă un pic de lucru, apoi sunt deja aici, la „Supa de ștevie“, „Laboratorul Verde“, și beau halbele de bere una după alta, până la ultima și tot așa până seara… Ziua de Ajun… dimineața sinuciderea… și așa mai departe… de ce-mi spune mie toate astea bețivanul ăsta, care numai pe mine mă așteaptă ca să-mi povestească… Astăzi mă simt ca după un atac aerian care nu a fost… și altă dată… În loc de cap am o oală sub presiune… Bóžo, Bohoušek, Božek1… așa îmi spune ca s-o ascult și să țin minte pentru totdeauna ce mi-a spus… și șade mai departe cu brațele încrucișate, niciodată nu-și scoate paltonul, stă acolo ca un porumbel

pag. 9 – 13