Cât costă o viață? Destul, dar suportabil, din punctul de vedere al conducătorului informal al grupului de privilegiați, domnul Herman Cohen. Sub protecția lui se va afla Kateøina Horovitzová și domnul Cohen, om de cuvânt și de afaceri, este mulțumit de rigoarea nemțească ce presupune chitanțe, înscrisuri și documente de tot felul; acestea sunt dovezi ale înțelegerii la care s-a ajuns, dovezi irefutabile ale soluției finale în urma căreia un tren trebuie să îi ducă spre libertate.

La foarte scurt timp după apariție, în 1965, romanul a fost ecranizat în regia lui Antonín Moskalyk, iar în 2012 o dramatizare a fost jucată în câteva țări ­central-europene într-un tren alcătuit din două vagoane pentru animale.

Rugă pentru Kateøina Horovitzová este prima carte a lui Arnošt Lustig tradusă în limba română.

„Un roman maiestuos. O poveste de neuitat.“

The Washington Post

Minneapolis Tribune

1

Domnul Herman Cohen (care, la fel ca toți ceilalți bărbați adunați în sinagoga cea scundă, avea pașaport american) a comandat prin intermediul domnului Brenske serviciile unui croitor. Când acesta a venit, domnul Cohen i-a spus:

„Îmi veți face un costum de călătorie în locul celui pe care-l am pe mine și care, așa cum vedeți, este aproape complet degradat; lucrați repede și treaba să iasă ca lumea; vă voi răsplăti regește.“ Într-adevăr, vorbea ca și cum s-ar fi aflat la San Francisco. Nu se lăsa intimidat de prezența soldatului care îl adusese pe croitor din lagărul de alături, nici de santinelele plasate prin toate colțurile templului.

De altfel, asemenea soldați în uniforme verzui, amintind de culoarea broaștei, a mâlului și a frunzelor de nufăr, înconjuraseră și ocupaseră sinagoga și clădirile locuibile adiacente ei de peste o oră și jumătate. Ochii Kateøinei Horovitzová – care pe rampă obiectase la argumentele tatălui ei spunând cuvintele „Dar eu nu vreau să mor…“ (ca atare, domnul Cohen îi solicitase domnului Brenske chiar acolo, lângă calea ferată, tutela asupra ei) – exprimau admirație față de această atitudine demnă; avea asupra ei un efect asemănător vinului greu, care îți provoacă imediat o stare de dulce, profundă și incredibilă amețeală. (Era o senzație ciudată pentru ea, care nu gustase niciodată vin.) Încă nu știa că însăși solicitarea cu privire la tutela asupra ei reprezentase în viziunea domnului Herman Cohen o verificare a onestității intențiilor domnului Bedrich Brenske, la fel ca și atitudinea de acum față de croitor. De la bun început se arătase sigur pe sine: „Îmi veți face un costum de călătorie…“, așa că lucrurile nici nu puteau sta altfel. Domnul Brenske afirmase că până nu demult acesta era cel mai bun croitor din Varșovia.

Domnul Herman Cohen a continuat pe un ton amabil, dar și cu o anumită superioritate la adresa croitorului în haine vărgate, dar de fapt și a soldatului care îl păzea pe acesta (ca și când croitorul ar fi putut fi înarmat sau de parcă s-ar fi putut aștepta orice din partea lui):

„Un costum cu un număr corespunzător de pliuri potrivit lucrate, în așa fel încât nici să nu se mototolească, nici să nu se descoasă; sunt sigur că știți ce vreau să spun; și cu o croială modernă, așa cum este de la sine înțeles. Cea mai potrivită ar fi o stofă de culoare închisă, care maschează corpolența și conferă eleganță ținutei, dar nu neagră de parcă aș purta doliu. Iar pentru domnișoara Horovitzová, de care din acest moment mă voi ocupa ca și când mi-ar fi fiică, străduiți-vă să croiți o haină potrivită cu vremea mizerabilă de afară, dar pe care nici să nu-i fie rușine s-o poarte în lume. Cred că nici nu mai este cazul să specific“, a repetat el cu tonul din momen tul când i se adresase croitorului pentru prima dată, „că vreau și pentru mine, și pentru ea tot ce este mai bun și că nu voi fi zgârcit la plată.“

De fapt, spunea toate acestea mai ales pentru a se îmbărbăta pe sine însuși, întrucât croitorul nu-l asculta cu cine știe ce interes. De asemenea, în timp ce-și ținuse discursul, domnul Cohen își bătuse de fapt capul să priceapă de ce oamenii de pe rampă șușoteau că acolo este gaz și la ce fel de gaz se refereau.

Kateøina Horovitzová și-a trecut instinctiv palmele peste talie, ca și când s-ar fi pregătit cu adevărat să probeze un pardesiu nou. Tot nu-și dădea seama cum anume se întâmplase totul și se concentra numai asupra necesităților de moment; era pregătită să se prezinte ca o dansatoare matură și celebră, ca la început, când avusese prilejul de a rămâne pentru scurt timp singură cu domnul Herman Cohen. (El îi răspunsese că nu asta conta în acel moment; că nu era cazul să-și facă deocamdată nicio grijă pentru mai târziu, fiindcă în mod sigur nu avea să trăiască în sărăcie; unul dintre domnii de față, anume domnul Rappaport-Lieben din Chicago, deținea pe de-o parte pachetul majoritar de acțiuni de la abatorul din oraș, iar pe de altă parte era proprietarul marelui cabaret Gondola, al cărui nume ea și-l întipărise bine în memorie. Păcat că nu fusese posibil să discute mai amănunțit despre asta. După aceea nu-și mai putuse permite niciun fel de im - prudențe, întrucât domnul Brenske și ceilalți militari se apropia seră foarte mult de locul în care se afla ea.)

Se părea că domnii cu pașaport american nu se cunoșteau dinainte, sau oricum, nu prea bine. De asemenea, inițial fuseseră nu douăzeci, ci două mii; numai că (iar asta li se spusese încă din Italia, de unde veneau) respectivele instituții americane erau interesate în primul rând de persoanele acestor domni bogați, întrucât nici partea germană nu se interesa de

Pag. 7 – 9