I
Delimitări preliminare
1 — Activitatea intelectului analitic,
producător de știință, reprezintă, în cultura umană, organul de familiarizare
practică în raport cu mediul fizic. Știința este o prelungire a fondului tehnologic
al civilizației. În sens științific, „adevărat“ este ceea ce are șansa de a fi
aplicat în proceduri tehnologice eficiente. Ceea ce nu înseamnă că, în
rezolvarea chestiunilor științifice, criteriile pe care le avem se raportează
de fiecare dată la posibilitățile concrete de folosire practică a cunoștințelor
dobândite; în schimb, aceste criterii, în forma lor generală, sunt construite
astfel, încât să ne permită să respingem, din sfera științei legitime, tot ce
nu are șansa de a fi aplicat din punct de vedere tehnologic. Gândirea uzuală și
gândirea științifică, precum și limbajul, sunt corelate, în orientarea lor evolutivă
de bază, cu supraviețuirea fizică a speciei.
2 — Întrebările și convingerile metafizice sunt
sterile din punct de vedere tehnologic, neconstituind o parte a efortului analitic,
nici o componentă a științei. Ca organ al culturii, ele sunt o prelungire a
trunchiului mitic. Se referă la condițiile absolut primare ale lumii
experienței; se referă la calitatea existenței ca întreg – spre deosebire de
obiect; se referă la ne cesitatea întâmplărilor; tind să dezvăluie
relativitatea lumii experienței și caută să dezvăluie o realitate necondiționată,
în raport cu care devine inteligibilă realitatea condiționată.
3 — Întrebările și convingerile metafizice
dezvăluie o altă latură a existenței umane, decât întrebările și convingerile științifice,
și anume latura care se raportează din punctul de vedere al intenției la
realitatea non-empirică necondiționată. Prezența
acestei intenții nu garantează existența referenților. Este doar o dovadă a unei necesități vii în
cultură, pentru ca elementul la care se raportează intenția să fie prezent. Dar
această prezență nu poate constitui, în principiu, obiectul demonstrației,
deoarece însăși capacitatea de a demonstra este o facultate a intelectului
analitic, orientat tehnologic, care nu trece dincolo de sarcinile sale. Ideea
de demonstrație, introdusă în metafizică, se naște din confuzia între două
surse de energie diferite, active în raportarea conștientă a omului față de
lume: cea tehnologică și cea mitică.
4 — Să încercăm să descriem nevoia de a produce
răspunsuri la întrebări supreme, adică metafizice, adică incapabile de a fi
convertite la statutul de întrebări științifice. Înainte să analizăm sursele
acestei nevoi în împrejurări prost conștientizate sau ne-evidente, legate de
însăși situația durabilă a conștiinței umane în lume, să notăm împrejurările
conștientizate la nivelul destul de comun și pe cele evidente la suprafața
culturii. La nivelul respectiv, această
nevoie poate fi descrisă în cel puțin trei moduri. Mai întâi, ca nevoie de a
cuprinde în mod inteligibil realitățile empirice, adică nevoia de a trăi lumea experienței
ca purtătoare de sens, prin raportarea ei la realitatea necondiționată, care
leagă între ele fenomenele având o anumită finalitate. Ordinea finală a lumii
nu poate fi dedusă din ceea ce în mod legitim poate fi considerat materia experimentală
a gândirii științifice; nici nu poate crea o ipoteză legitimă, care să explice
datele experienței. Susținerea acestei ordini constituie o interpretare
inteligibilă a acestor date.
Punctul de vedere ce refuză dreptul la o asemenea interpretare
poate să însemne fie o respingere a întrebărilor supreme, adică paralizarea sau anestezierea acelei laturi a
existenței umane, care se raportează la transcendență în mod intențional, fie o
acceptare conștientă a absurdității lumii. Limbajul care încearcă să atingă transcendența nemijlocit violează,
de altfel fără efect, propria instrumentalizare tehnologică. Acest limbaj a
țintit transcendența în miturile care au conferit sens realităților empirice și
realizărilor practice prin relativizare.
Organizarea mitică a lumii (regulile de înțelegere a realităților empirice
ca fiind purtătoare de sens) e prezentă permanent în cultură. Obiecția potrivit
căreia o asemenea organizare nu devine adevărată prin durabilitatea ei, nici
prin realitatea nevoilor care o generează, nu are putere argumentativă pentru o
conștiință cu o sferă dezvoltată, generatoare de mituri, deoarece aici nu se
aplică adjectivele adevărat
și fals.
Nu avem de-a face cu o relație între judecată și situația pe care o descrie, ci
cu relația dintre nevoie și sfera care o satisface. Degenerarea mitului a
constat în transformarea lui în doctrină, adică într-o entitate care necesită
și caută dovezi. Încercarea de a imita știința este forma în care se produce
degenerarea credinței. Experiența de a face ca nevoia să fie dependentă de sfera
de existență care o satisface nu poate fi contestată drept nelegitimă din
punctul de vedere al cunoașterii științi fice, atâta timp cât experiența diferă
de procesul de justificare.
5 — A doua versiune a aceleiași nevoi de a
răspunde la întrebări supreme este nevoia de a crede în durabilitatea valorilor
umane. Valorile umane sunt personale din momentul în care evoluția naturii
atinge punctul existenței personale.
Dacă dispariția personalității e totală, valorile fixate în
existența personală au o durată strict limitată la durata acesteia; dacă sunt
moștenite în ipostaza obiectivată de colectivitățile umane, au o durată
secundară, paralelă cu durata existenței acestor colectivități. Ansamblul de
valori produse personal, adică ansamblul de valori generate de oameni, tinde,
în acest
caz, spre dispariția lor definitivă; cu alte cuvinte,
efortul nostru, fie și prelungit prin efecte concrete dincolo de durata personală,
se dispersează integral prin descompunerea existenței fizice, căci nici omenirea nu e veșnică, nici pământul pe
care
pag. 12 – 14 |
Adevăr Divin
