Drumul spre casă
Dialog cu Principele Nicolae al României
Pornind de la dialogul inițiat de istoricul Filip-Lucian Iorga, acest volum își propune să-l prezinte românilor pe Principele Nicolae, nepotul Majestății Sale Regelui Mihai: de la prima sa vizită pe tărâm românesc din 1992 la hotărârea de a se stabili în România în 2012. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Pornind
de la dialogul inițiat de istoricul Filip-Lucian Iorga, acest volum își propune
să-l prezinte românilor pe Principele Nicolae, nepotul Majestății Sale Regelui
Mihai: de la prima sa vizită pe tărâm românesc din 1992 la hotărârea de a se
stabili în România în 2012. Îl veți cunoaște pe Principele Nicolae în copilărie, pasionat de poveștile cavalerești, dar și dornic să exploreze lumea. Veți descoperi un adolescent dinamic, pasionat, ca și bunicul său, de mașini, povestindu-și cu haz peripețiile prin care a trecut pentru a-și obține permisul auto în Kenya. Un tânăr care a urmat un colegiu tradițional britanic și a studiat managementul în Anglia, păstrându-și, în același timp, pasiunea pentru sport: a jucat fotbal, crichet, hochei, lacrosse și rugby, a făcut scufundări în ocean și a fost instructor de rafting în Africa. Așadar, veți face cunoștință cu un tânăr care a stat la masă alături de Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, de unchii și verii lui din Familiile Regale ale Europei, dar și de copii ai străzii, în organizații de binefacere. Și care astăzi își asumă îndatoririle de Principe al României. Pentru mine, fiecare întrevedere cu Principele a fost o mare plăcere. Am fost impresionat de felul direct și firesc în care mi-a vorbit. Acolo unde cei mai mulți dintre noi ar abandona, ar ridica din umeri sau s-ar plânge, Principele intuiește soluții și e gata să se implice în rezolvarea problemelor. Are atitudinea pe care mi-o doresc pentru generația mea. • Filip-Lucian Iorga Deocamdată, îmi este greu să-mi închipui cum va arăta viitorul meu aici, dar îi am alături pe mătușa mea, Principesa Moștenitoare Margareta, și pe unchiul meu, Principele Radu, care au făcut lucruri importante pentru țară, pe care îi consider adevărate modele și care au devenit mentorii mei. Îmi doresc să duc mai departe munca dificilă pe care au început-o membrii Familiei Regale și sper ca, alături de tinerii din generația mea, să construim o țară mai puternică și să ne putem găsi cu toții locul acasă, în România. Alteța Sa Regală Principele Nicolae al României Principele Nicolae iubește foarte mult România și simte că aici e acasă. Cred că asta îl va ajuta să învingă toate dificultățile, să învețe despre țară și să-i sprijine pe oamenii ei. Este un principe al generației sale și am toată încrederea că își va păstra echilibrul, modestia, și că strălucirile trecătoare nu-i vor răpi din generozitatea și din luciditatea pe care le are astăzi. Am speranța că românii îi vor acorda din ce în ce mai multă încredere și afecțiune.• Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare Margareta a României |
Cuprins:
Început de drum, de Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare Margareta a României O poveste despre speranță, de Filip-Lucian Iorga Micul principe din balcon Acasă la Peleș Michaël Flaks Vechiul conac Portretul misterios Mașinile, o pasiune de familie Bomboane pătrățoase și jachete topite La școală, în Durham Părinții Alteța Sa Regală Principesa Elena a României Mansarda Elisabeta-Karina Fotbal, fotbal și iar fotbal… Excelența Sa Alexander Phillips Nixon Argyle House Matty Pisica de Cheshire Judith Smail Sophia A. Maris Sporturi extreme Erica și Nigel Smith Prima călătorie în Africa și alte expediții Marcel Wagner Cosima Wagner James Savage „Încredere oarbă“ Regele clătitelor Protocolul ca formă de respect Dinamism regal Cursuri de management și meciuri de lacrosse Carmen de Jong Concordia „Nicolae și-atât“ Lucy și Andrei Vandoros „Am fost acolo!“ Alteța Sa Regală Principesa Maria a României Reprezentând Familia Regală Sosirea acasă Alteța Sa Serenisimă Principesa Eleonore de Schaumburg-Lippe Dincolo de zona de confort Acasă, de Alteța Sa Regală
Principele Nicolae al României Arborele genealogic al Familiei Regale a României (1866–2014) |
Fragment:
Micul principe din balconPrincipele Nicolae al României s-a născut la 1 aprilie 1985, în Elveția. Așa începe biografia. Destinul unui principe capătă însă contur prin întâlnirea cu poporul căruia îi aparține. Povestea ne ajută să fim martorii acestei prime întâlniri. Filip-Lucian Iorga: Când și-a dat seama prima dată Alteța Voastră Regală că nu face parte dintr-o familie ca toate celelalte? Alteța Sa Regală Principele Nicolae al României: Îmi amintesc foarte bine că s-a întâmplat în 1992. Mă aflam în balconul de la Hotelul Continental, alături de Rege, de mama mea și de tatăl meu vitreg, iar oamenii îl ovaționau pe bunicul. La acea vreme, pentru mine, un băiat de 7 ani, obișnuit să se joace cu prietenii pe lângă casă, a fost absolut uimitor să-mi văd bunicul aclamat de sute de mii de oameni. Firește, abia câțiva ani mai târziu am înțeles pe deplin însemnătatea momentului atât pentru familia mea, cât și pentru România. Este cu siguranță cea mai intensă și mai emoționantă amintire legată de ceea ce reprezintă familia mea: mi-a rămas întipărită în minte marea aceea de oameni care se adunaseră să-l vadă pe Rege. Pe atunci, nu înțelegeam prea bine ce înseamnă să faci parte dintr-o Familie Regală, alta decât cele despre care citisem în basme. Imaginați-vă cum e să stai în fața unui milion de oameni veniți să vadă și să cinstească o legendă! O legendă care era chiar bunicul meu. Mi-aduc aminte că țineam în mână un steag, pe care, fără să știu prea bine de ce, îl tot fluturam. Faptul că steagurile celorlalți aveau câte o gaură în mijloc mi-a rămas adânc întipărit în memorie, deși, la vremea aceea, nu înțelegeam mai nimic din toate astea. Credeam că steagurile erau găurite din cauză că înainte purtaseră blazonul familiei mele, pe care comuniștii, care nu ne agreau, îl decupaseră. Unii oameni se urcaseră în copaci și pe statui. Iar momentul în care bunicul m-;a arătat mulțimii mi s-a părut parcă desprins din desenul animat Regele Leu. În timp, sigur că totul a început să capete sens. Am avut incredibila șansă să particip la un eveniment istoric pe care îl prețuiesc foarte mult, iar dacă mie mi-a lăsat o amintire atât de puternică, pentru România cred că a fost și mai marcant. Momente ca acela care s-a petrecut de Sfintele Paști, în 1992, au ceva aparte și rămân pentru totdeauna în memoria și în sufletele celor care le-au fost martori. Nu voi uita niciodată speranța, încrederea și iubirea care se puteau citi în ochii oamenilor veniți să-l vadă atunci pe Regele Mihai. Atât respect și atâta iubire strânse laolaltă nu cred că se mai văzuseră în România din 1947 și până în 1992. Atunci a renăscut, între Familia noastră și poporul român, o legătură care trăiește și azi și care e din ce în ce mai puternică. Numai o mare personalitate ca Regele Mihai poate să creeze în jurul său astfel de momente. Știm cu toții că respectul nu e de la sine înțeles, respectul se câștigă. Chiar și acum, când trec pe lângă hotel și privesc spre balcon, mă gândesc la acel episod extraordinar pe care l-am trăit și îmi spun: „Aici a început povestea mea!“ Ce alte amintiri mai păstrează Alteța Voastră Regală din timpul acelei vizite? Îmi aduc aminte slujba de la Mănăstirea Putna: stăteam pe un scaun fără să scot un cuvânt și, la un moment dat, am fost dus și în altar. Nu prea înțelegeam ce mi se întâmplă: mi se părea mai degrabă ciudat, pentru că până atunci, în Anglia, intrasem doar în biserici și catedrale catolice, unde ceremoniile erau diferite. Tatăl meu vitreg este catolic și, pentru că nu există prea multe biserici ortodoxe în Anglia, ne era mai la îndemână să mergem în bisericile catolice. Cea mai apropiată biserică ortodoxă se afla la o distanță considerabilă, dar luam parte de câteva ori pe an la slujbe. Eu sunt botezat ortodox și trebuie să mărturisesc că mie, copil fiind, slujba catolică nu mi-a prea atras atenția. Am fost un copil foarte dinamic și de aceea mă plictiseam la culme atunci când trebuia să stau nemișcat și să fiu atent la ceremonie. Mi se părea pe atunci mult mai captivant să joc fotbal sau să hoinăresc cu prietenii prin păduri. În schimb, slujba ortodoxă la care am asistat în România mi s-a părut mult mai interesantă, se petreceau foarte multe lucruri noi pentru mine, preotul vorbea într-un mod diferit și m-a impresionat calmul pe care îl inspira corul. Mai există o întâmplare de care se pare că nimeni nu-și amintește, cu excepția mea. S-a petrecut în seara de după ieșirea noastră în balcon. În jurul hotelului, mai rămăseseră câteva mii de oameni. La cină, nu știu de ce, am fost cam agitat și n-am vrut să mănânc nimic altceva decât cartofi prăjiți. Nu mă prea simțeam în largul meu, așa că, după masă, am urcat în cameră. Îmi amintesc că era o cameră confortabilă și poate prea mare pentru un copil (ca să nu mai spun că toate încăperile noastre erau bine păzite). Deși eram obosit, nu reușeam deloc să adorm, voiam neapărat să știu ce se întâmplă cu miile de oameni rămași în stradă. Curiozitatea m-a învins și am scos capul pe fereastră, spre surprinderea mulțimii: am început să fac cu mâna, iar lumea devenea din ce în ce mai entuziastă. Brusc, mi-a venit o idee. Am dispărut timp de câteva secunde și m-am dus să iau buchetul de lalele care se afla pe masa din mijlocul camerei. M-;am întors apoi la fereastră și, pe fundalul zgomotului produs de mulțime, m-am cățărat pe pervaz și am început să arunc florile una câte una: la fiecare gest al meu, oamenii se agitau și mai tare, iar freamătul se transformase în ovații. Nu știu ce mi-a venit, dar am simțit că era un mod de a-mi arăta afecțiunea față de acei oameni care se aflau acolo pentru noi. După ce am aruncat și ultimul fir de lalea, am făcut iar cu mâna timp de câteva minute, apoi m-am întors în cameră. După un timp, cineva a bătut la ușă: era tatăl meu vitreg. Mi-am dat seama că făcusem o boacănă. Oricum, m-am simțit destul de ciudat în timp ce eram aclamat de mii de oameni. A fost unul dintre acele momente despre care citești în cărți sau pe care le vezi la televizor. Există imagini de la plecarea Familiei Regale din România, după vizita din 1992. Alteța Voastră Regală avea lacrimi în ochi. Sincer să fiu, nu știu de ce am plâns atunci, așa cum nu știu nici de ce plângeam ori de câte ori plecam din România. Cred că era vorba despre un amalgam de emoții puternice pe care le acumulam în timpul vizitelor. Dar țin minte că am simțit dintotdeauna o legătură emoțională aparte cu România. |