„Elementul
esențial al pocăinței este tocmai partea de final a aceluiași cuvânt: «căința»,
laolaltă cu ale ei componente: rugăciunea, cererea de iertare, postul cu
metanii, faptele bune, compensatoare a răului pe care le-ai făcut (dacă ai
făcut cuiva rău, în compensație, fă-i mai mult bine decât răul pe care l-ai
săvârșit), jertfă personală (care s-ar traduce prin milostenie: a da ceva de la
gura ta, din buzunarul tău, din munca ta pentru greșeala pe care ai săvârșit-o).
Această jertfă eliberează de coșmarul greșelii.
Cum am descrie noi căința? Este un simplu exercițiu intelectual căința? E de
ajuns, oare, să conștientizăm că am greșit, doar așa, la nivel informativ? Să
zicem că e ceva, dar nu totul. Trebuie să conștientizăm greșeala, trebuie să înțelegem
că am încălcat legea morală și că, încălcând-o, se cuvine a repara cumva. Dacă
nu o reparăm, rămânem vinovați. Dar atunci apare un nou sentiment, începutul
căinței: părerea de rău.
Prin urmare, dincolo de atitudinea intelectuală de care am vorbit, apare,
dintr-odată, ceva în plus, o zvâcnire în inimă, care este părerea de rău, sau
alta, mai mică: «ar trebui să-mi pară rău». Nici aceasta nu e de neglijat,
deoarece, deși se află încă la nivelul intelectului, e un pas înainte spre căință,
e pe cale să se transforme într-un simțământ al inimii.”
•
Mitropolitul Antonie Plămădeală |
Adevăr Divin
