Am cunoscut un sfânt: Arsenie Boca

Fără îndoială, trăirile sufletești pe care un om le încearcă în lăuntrul experiențelor spirituale pe care le are de-a lungul drumului întregii sale vieți, reprezintă miezul de foc al dialogului dintre mintea omului și inima Domnului – care este rugăciunea. Nu știu dacă dintre români s-a mai aflat cineva care, în deplina libertate de mișcare a sufletului, să fi reușit a-L odihni pe Dumnezeu în sălașul inimii așa precum a făcut-o Părintele Arsenie. Acest lucru reiese aproape din fiecare pagină scrisă de Lelia Marcu atunci când a pășit pe urmele atât geoqrafic-spațiale cât și cronologic-spirituale ale Părintelui – dar nu oricum, ci în stare de profundă interiorizare printr-o continuă meditare la faptele și învățăturile Sfinției sale, reușind astfel să dobândească duhovnicește întâlnirea minunată și mult-dorită cu cel supranumit „Sfântul Ardealului“.

Strălucirea modernismului e uneori ca o vrăjitoare: te ademenește să uiți că există lucruri sau persoane care te pot face cu adevărat fericit și te pot ajuta ori de câte ori ai nevoie. Modernismul te ademenește cu lucruri scumpe și de nimic, cu alternative complicate la soluții cât se poate de simple. Aceasta face uneori. Uneori, da, dar suficient încât să te piardă pentru totdeauna.

Aceștia suntem noi din ce în ce mai des: niște oameni buni, ademeniți de vrăjitoarea cu merele de aur, trăind într-o lume modernă, minunată, dar plină de necazuri, de incertitudini, de grija zilei de mâine, de boli incurabile - mai multe acum în era medicinei ajunsă la paroxism decât la vremea la care nu se descoperise nici măcar aspirina sau vreun antibiotic! Suntem cei care, pierduți printre minunații pantofi de la Prada, uităm că mai există și altceva, o viață plină de bogății spirituale, o viață care ne poate ține sănătoși atât cât să purtăm nestingheriți brand-urile lumii acesteia. Uităm că există mereu în istorie, ca mărturie a trecerii lui Dumnezeu pe Pământ, niște oameni ce au trăit asemenea îngerilor, au făcut minuni mai mari decât îngerii și, poate, au murit asemenea Domnului inimii lor, Iisus Hristos! Acești îngeri pe pământ au ținut și țin în continuare, cu dragostea lor pentru noi, oamenii, Pământul cu toate ale sale, nevătămat. Aceștia sunt garanții noștri la Dumnezeu, care se roagă neîncetat să ne fie bine. Undeva, într-un colț de Cer, o pleiadă îngerească formată din Sfinții ce au trăit cândva printre noi, lucrează neîncetat pentru oameni, cântând:

Doamne miluiește... Doamne miluiește... Doamne miluiește! E o muncă supranaturală-n Cer, născută din iubirea pură a Sfinților pentru oameni. Parcă e mai ușor să te rogi la Sfinți să te ajute, crezând că aceștia, trăind cândva printre noi, te-ar înțelege mai bine. Dar ca să ajungi să-i rogi să te scape de necazuri, e necesar să-ți spună cineva că ei există, că fac minuni și astăzi ca în vremurile de odinioară, vremurile apostolice. Să mai existe astăzi Apostoli cu viață curată, cu harisme fel de fel, care să vindece boli din naștere, să îți spună pe nume și tot ceea ce gândești, deși nu te-au văzut niciodată... să te aștepte nerăbdători la poarta chiliei lor modeste, fără ca tu să îi fi anunțat altfel decât cu gândul, că le vei face o vizită și că ai nevoie de sfatul și de mâinile lor vindecătoare?
Există, au existat întotdeauna. Trebuie doar să vrem să îi vedem. Trebuie să credem în mila desăvârșită a lui Dumnezeu. Ei sunt darul lui Dumnezeu pentru oameni, sunt doctorii sufletelor și nu rareori, ai trupurilor lor. Ei nu fac paradă, nu își cer vreun drept prin constituție. Hainele lor sunt cernite, negre – culoarea smereniei –și sandalele lor sunt ponosite de munca la câmp sau de mătăniile făcute printre crăpăturile munților, știuți doar de Dumnezeu. Ei se află și printre noi, asemenea adierii de vânt, asemenea soarelui, asemenea aerului pe care îl respirăm, însă nu suntem conștienți de importanța lor, de faptul că ne sunt vitali. Aceștia nu poartă pe cap vreun fes de altă marcă decât aceea înregistrată de Iisus: SMERENIA. Așa se numește brandul lui Iisus Hristos, un brand cu o tradiție de 2000 de ani, neschimbat, fără reclamă, cu osteneală multă și cu mult râvniții fiori pe spate atunci când îI porți sau îI încerci. Ce sporturi extreme, ce adrenalină, ce idei inovatoare sau filosofii sofisticate, ce zgârie-nori și pachete cu bătrânele sute de dolari... ce iahturi? Frumusețea Cerului și a oceanelor, răsăritul și apusul se pierd ca picăturile de apă în oceanul inimii și al privirii lor. Privește un Sfânt în ochi: acolo vei vedea infinitul... infinitul cu un singur nume ce materializează absolutul: IUBIREA! Iubire... iubire... iubire... Trebuie doar să îți spună cineva că acești ochi există, că ei sunt limanul vieții tale, vinul nobil extras din strugurele vieții lui minunate! Din iubirea lui.

La fel mi s-a întâmplat și mie, ca multor altora, să aflu într-o zi fără o semnificație anume, de la un pacient, că undeva în Cer doi ochi de înger de un albastru infinit privesc și spre o ignorantă ca mine. Trebuia doar să mă uit cu inima în Sus! Nici nu știam că aveam nevoie de ajutor, crezând, asemenea oricărui ignorant, că sunt pe calea cea bună, deși eram departe de aceasta. Auzisem și citisem despre mulți sfinți; meseria de terapeut într-o țară ortodoxă impunea acest lucru și totuși... cu toată evlavia mea la Sfinții români, lipsea unul, cel mai important din viața, sănătatea și cariera mea: acela cu doi ochi de un albastru-infinit ce privea din Cer spre mine. Nu am acordat o prea mare importanță; am zis: eu am evlavie la Sfântul Nicolae și îmi este suficient. Și totuși... cine să fie acest Sfânt, zice-se atât de mare, asemenea Sfinților Apostoli, care face minuni atât de mari și după moartea sa? Un sfânt al zilelor noastre a murit când eu aveam deja vreo 20 de ani și nu am auzit de el? Ciudat. Probabil că – îmi spuneam în mândria mea deșartă - nu aveam nevoie de el dacă nu îI cunoscusem. Arsenie Boca... ce nume ciudat... parcă vine de la arsenic, îmi spuneam... ca o otravă... ca un medicament, poate! Puțina mea evlavie la sfinți nu mă lăsa să construiesc idei prea nebunești. Cine știe, poate voi găsi măcar cărțile despre care mi s-a vorbit, îmi spuneam, dacă voi avea nevoie. Arsenie Boca... ciudat nume de Sfânt, uitam însă de Arsenie cel Mare... după care a și fost botezat sfântul nostru la tunderea sa în monahism... dar ce să știe o ignorantă... ortodoxă, credincioasă și într-o țară plină de sfinți?! Să nu cunoști unul din titanii monahismului, marele făcător de minuni de la poalele munților Retezat, perla Transilvaniei!

Eram uimită de ceea ce auzeam despre acest Sfânt și aș fi vrut să citesc ceva despre el, să văd vreo fotografie... ca fiecare om nătâng care aude despre ceva bun și vrea să și-I însușească, uitând că nu îi aparține, uitând că poate nu îI merită.

Am întrebat într-o zi pe Dumnezeu de ce omoară oamenii pe Sfinți, de ce fură, de ce fac atâtea rele, de ce eu însămi nu sunt așa cum aș fi vrut să fiu? Am primit răspuns în gând: Ai văzut ce fac oamenii cu florile: în loc să le admire, le rup și le duc acasă. Acestea se ofilesc după o vreme și trebuie să fie schimbate. Moarte nu mai sunt frumoase și de folos și se aruncă. Așa fac și oamenii: văd o floare frumoasă printre ei și o exploatează cât pot, până o omoară, o smulg din pământul ei și când nu mai poate da rod, o aruncă. Totuși, din când în când, se mai vorbește despre câte o floare deosebită, se mai păstrează chiar și câte o sămânță sau un bulb de înmulțit și se mai găsește câte un iubitor de frumos și un cunoscător să o imortalizeze pe câte vreo pânză... a istoriei! Așa și cu Sfinții.

Pag. 19 – 23