De la inconștient la genosociogramă
Viața fiecăruia dintre noi este un roman. Și eu, și tu, trăim cu toții ca niște prizonieri ai unei pânze de păianjen invizibile, la a cărei creație participăm și noi. Dacă ne-am deprinde să ascultăm cu o a treia ureche și să vedem cu un al treilea ochi, pentru a discerne, a înțelege mai bine, a auzi și a observa aceste repetări sau aceste coincidențe, existența fiecăruia dintre noi ar deveni mai clară, iar noi am deveni mai receptivi la ceea ce suntem, la ceea ce ar trebui să fim. Nu ne-am putea oare desprinde de aceste fire invizibile, de aceste „triangulații”, de aceste repetări?
In definitiv, noi suntem, într-un fel, mai puțin liberi decât ne închipuim. înțelegând ce se întâmplă de fapt, observând aceste fire în contextul și în complexitatea lor, ne putem totuși recuceri libertatea, putem ieși din cercul repetărilor. Ne putem trăi, în sfârșit, ”propria” viață și nu pe cea a părinților sau a bunicilor sau a unui frate decedat pe care îl „înlocuim”, cu sau fără știința noastră.
Aceste legături complexe pot fi văzute, simțite sau presimțite, fie și doar parțial, dar, de regulă, sunt ținute sub tăcere: experiența lor ține de indicibil, negândibil, de ne-spus sau de secret.
Avem însă posibilitatea de a ne armoniza propriile dorințe cu aceste legături invizibile, astfel încât viața noastră să se ridice la nivelul a ceea ce noi ne dorim, al adevăratelor noastre dorințe, a ceea ce râvnim din străfunduri și de care avem profundă nevoie (și nu a ceea ce ”se” dorește în numele nostru) pentru a exista.
Dacă tot nu există nici hazard și nici necesitate, să profităm atunci de ocazie, să fim stăpâni pe propriul nostru destin, să ”schimbam soarta potrivnică” și să evităm capcanele repetărilor transgeneraționale inconștiente.
Viața pe care o trăim trebuie să fie expresia ființei noastre profunde - acesta este, de fapt, scopul travaliul psihoterapeutic și al formării. Doar după ce se va fi descoperit și înțeles pe sine, psihoterapeutul va fi în măsură să priceapă, să sesizeze, să vadă, aproape să ghicească ceea ce abia dacă este exprimat. Iar asta se manifestă uneori prin durerea, boala, tăcerea, „limbajul corpului”, eșecul, actul ratat, prin repetarea, ”necazurile” și problemele existențiale ale pacientului. Astfel, cu umilință, folosindu-se de toată această ”cunoaștere” (deși este mai mult vorba de o cunoaștere-de-sine sau de o cunoaștere-a-sinelui în relație cu celălalt, decât de anumite cunoștințe, de un savoire-faire sau de o cunoaștere pur teoretică), terapeutul tinde să fie un go-between, intermediarul sau luntrașul care face trecerea dintre eul și șinele pacientului, dintre cel care se caută pe sine, căutându-și propriul adevăr (al său, al ”pacientului”, al celuilalt) și propria ”moașă” sau ”maieut”, cum spunea Socrate.
Deja Freud...
Pornind de la propriile neînțelegeri și suferințe, angoase și incertitudini, Freud a descoperit ”o altă scenă”, o ”gaură...
pag. 15 - 16
|
Adevăr Divin
