Capitolul II. Zeii, așa cum îi concep și îi văd indienii
Nu-mi propun să scriu un jurnal de călătorie în care să se succeadă în ordine cronologică deplasările mele prin India și feluritele episoade care le-au însoțit. Doresc să ofer mai degrabă o serie de tablouri care să prezinte mai mult viața mentală decât cea materială a Indiei. Se cuvine așadar să nu fragmentez aceste tablouri și să grupez într-un tot unitar informațiile obținute în diferite momente cu privire la același subiect.
Astfel, mi se pare potrivit ca menționarea ”marelui diavol” care sălășluiește în cel mai tainic loc al templului din Madurai să ne prilejuiască, într-un mod cât se poate de firesc, examinarea teoriilor hinduse despre idoli și zei și a cultului care le este dedicat.
Evident că, atunci când hindușii1 se prosternează în fața statuilor zeilor lor, ei nu înțeleg că în felul acesta adoră un idol material, ci că se adresează unui zeu sau unei zeițe pe care o reprezintă statuia. Așa fac adepții tuturor religiilor care acceptă cultul imaginilor.
Totuși, în India, acest cult se bazează pe concepții foarte diferite de cele recunoscute în țările occidentale.
în primul rând, înainte ca idolul să fie considerat potrivit să facă obiectul unui cult, este esențial ca el să fi fost ”însuflețit”, adică să fi devenit viu. înainte de acest moment, statuia, oricare ar fi, este doar o bucată de lemn sau un bloc de piatră sculptat căruia nu i se cuvine nici un respect.
Orice obiect poate fi făcut viu și poate fi înzestrat cu proprietăți, calități și virtuți proprii ființelor vii. Dacă efigiile zeităților sunt alese special pentru a fi înzestrate cu viață, asta se datorează faptului că forma lor, evocând-o pe cea a unui zeu sau a unei zeițe, este mai susceptibilă să capteze atenția credincioșilor și să-i aducă, conștient sau nu, la gradul de concentrare a gândurilor care să insufle viață materiei inerte. Totuși, în India întâlnim și simple pietre adorate ca zeități, iar cei mai venerați dintre idolii Indiei sunt.trei blocuri de lemn aproape informe. Mă refer la Jagannatha, ”Stăpânul lumii”, la fratele lui, Balabhadra, și sora sa, Subhadra, adorați în celebrul templu din orașul sfânt Puri, situat în sudul Indiei.
Comunicarea ”vieții” se face prin intermediul ritualului numit prana pratishta, adică transmiterea suflului vital.
în cursul ritualului, acest suflu vital este împrumutat de la cel care celebrează ceremonia și de la cei care asistă. Aceștia, concentrându-și puternic voința, efectuează la un moment dat un transfer de energie din ei spre efigia până atunci inertă. Conform acestei teorii, statuia sau obiectul oarecare ce a suferit influența ritualului devine un individ demn de venerație și care posedă un ansamblu de forțe active.
E ciudat și impresionant să asiști la o prana pratishta, să observi starea extremă de tensiune nervoasă a unei adunări de credincioși, concentrați cu toții într-un efort de voință ce tinde să transmită unei statui o-parte din vitalitatea lor. Cuvântul pratishta este repetat în mod constant de cel care oficiază și de către asistență, care de multe ori mimează gestul de a smulge ceva din ei, proiectând elementul respectiv spre statuia așezată pe altar. Atitudinea lor pare să demonstreze că știu că nu un zeu sau o zeiță din cer va coborî să se întrupeze în propria imagine, ci ei înșiși vor sălășlui în acea imagine și că, atunci...
pag. 27 - 28
|
Adevăr Divin
