Bătrânețea

Geriatria actuală nu este stăpânită de preocupări metafizice, dar nu trebuie să ocolească omul integral. Prin ea se încearcă înlăturarea unor suferințe legate de bătrânețe și prelungirea mizeriei existenței omului, doritor să trăiască cât mai mult, chiar degradat. Omul de știință ancorează în lumea aparentă și crede că are menirea de a dezlega misterele. EI este stăpânit de convingerea că adevărul trebuie căutat în lumea fenomenală. Așa ne apar lucrurile la nivelul observației. Corpul este conceput, se naște, crește, străbătând vârstele, prin asimilarea substanțelor din ambianță, se îmbolnăvește, îmbătrănește și moare. Moare prin extincție naturală, prin boală, prin viciu, prin accident și prin sinucidere. Totul este straniu și enigmatic.

• PETRE TUȚEA

BÃTRÂNEȚEA

ALCHIMIA – Preambul

PHILOSOPHIA PERENNIS

EDIȚII ȘI REFERINȚE CRITICE PETRE ȚUȚEA

SURSE BIOGRAFICE

INDEX

NOTÃ

BÃTRÂNEȚEA

Motto:

„Iubesc pe acela, care dorește imposibilul.”
(Goethe: Faust)

Ce m-a determinat să întocmesc această lucrare? În primul rând, poziția mea față de natură, față de care am o repulsie, pentru că este haotică și oarbă și este sursă a tuturor nenorocirilor. Bineînțeles, în ipoteza că există. Sunt oameni de știință, care o consideră o vorbă goală, nelăsându-se înșelați de prezența masivă a lumii materiale și de ordinea ei relativă.

Spiritul analitic al fizicianului modem ocolește conceptele pure. Nu pot practica disprețul gratuit față de natură. De altfel, acest dispreț are o îndoită rădăcină: una mistică a omului religios și alta umană, a omului orgolios, căutător de satisfacții iluzorii. Apoi întreita formă de manifestare a spiritului uman: filosofică, științifică și artistică.

Spiritul științific, când caută, când nu caută esențe. El se mulțumește cu descripția cât mai precisă a condițiilor apariției unui fenomen și cu determinarea consecințelor practice și tehnice. Așa cum se procedează în psihologia experimentală, în care se cercetează faptele sufletești și regularitățile implicate în ele, și nu esența sufletului, care este obiect al metafizicii, cum spune C. Rădulescu-Metru.

Spiritul artistic, prin puterea închipuirii, este nelimitat. El vehiculează concretul, fantasticul, absurdul și misticul. Contradicția, contrarietatea, paradoxul, absurdul, bizarul, hazardul, necesitatea, haosul, ordinea, normalul, patologicul, moralul, imoralul, amoralul, purul, inteligentul, stupidul, frumosul, urâtul, plăcutul, neplăcutul, sublimul etc., cu intenție pedagogică sau fără nici un scop, pentru pura plăcere estetică. Arta pentru artă, sau arta ca activitate inutilă, cum spune Oscar Wilde, sau arta cu tendință. Ficțiunile artistice, utile sau gratuite, exercită simțurile și le ascute, cu tendința de a le muta din „anticamera cunoașterii” (Rickert) și de a le contopi cu rațiunea. Este acea intuiție intelectuală (Descartes, Spinoza) care, dacă acum este presupusă, poate fi realizată la infinit sau într-un viitor îndepărtat. Arta este sediul experienței și poate fi comparată cu empiriocriticismul creator, în care se vorbește de „experiența pură” (Auenarius). Prin nelimitare, ne arată vastul câmp metafizic al spiritului, conștient de imensitate a iraționalului, de existența nelimitată în care explorăm neîncetat. În artă se întâlnesc: raționalul, miticul, magicul și misticul.

Spiritul filosofic este căutător de esențe. El are ca obiect „lucrul în sine sau natura lucrurilor”. (Paul Deussen: „Allg,[emeine] Geschichte der Philosophie”). Ca și „spiritul teologic, din care izvorăște” (același, op. cit.) Lucrarea filosofică? Analiză, sinteză - apriorică sau aposteriorică -, judecăți aparent creatoare, silogisme, asociații, disociații, analogii, contraste, contradicții, posibilul, imposibilul, necesarul, contingentul, limitatul, nelimitatul, haosul, ordinea, moralul, imoralul, amoralul - virtutea, viciul și puterea pură - diversitatea, identitatea parmenideică, mișcarea, nemișcarea eleată, corp și suflet, instinct, sentiment, ratiune, intelect - în sens kantian, de sediu al categoriilor - adevăr, eroare; adecvare și inadecvare - simpla obișnuință a scepticului Hume, „cauzele și scopurile ultime sunt închise pentru om” - (același, citat de H. Schmidi) - joc gratuit sau ipotetic util, optimism naiv și „sentiment tragic al vieții” (Llnamuno), destin și liber arbitru, întreg și parte - integralismul metafizic al intuiționiștilor și defalcarea științifică modernă - creație sau imitație servilă a unor modele prestabilite - construcție autonomă a omului și simpla participație a acestuia - formă și conținut, lucrul în sine - obiecticitate, prin acces presupus la natura lucrurilor, intuiționism - fenomenul, realizarea obiectivității ca punct de vedere general acceptat și ca motivație a presupusei „conștiințe în genere” (Kant), punctul de vedere - die lA{eltanschauung, ca poziție imanentă și ca aspect tipologie - supunerea la obiect sau poziție transcendentă (Toma d’Aquino), intuiție, metodă, categorie, concept, imagine, structură și configurație - Gestaltiștii le confundă și astfel formele date ale structurii se contopesc cu construcțiile raționale sau instinctive, utile sau estetice, (Kofjka, Wertheimer, Kiihler, poziție critică, P. Linke: „Grundfragen der Wahrneh-mungslehre” 1929, citat de H. Schmidt), fapte discontinue, cu rădăcina în „haosul energetic pre-cuantic” (de Broglie), relativul, absolutul, speranța, desperarea, misterul, cunoașterea umană limitată și revelația, credință, știință, neștiință - scepticism imanent și optimism transcendent (Pascal), determinism, indeterminism, haos, impas - aporetica - fluviul heraclitic al nuanțelor, înghețare, cauzalitate și finalitate, cantitate, calitate, relație, modalitate - categorii - katharsis, contemplație, extaz, acțiune, cultură și civilizație, stiluri: clasic, bizantin, renaissance, baroc, rococo, romantic, pamasian, simbolist, impresionist, expresionist, apriorism stilistic - matca stilistică la Blaga și stilul opus, rațional-combina tor, stil bizantin, N. Crainic - decadent până la „chosisme” și absurd, în „amurgul alexandrin al Apusului” tSpengler), pasiune, rațiune, justiție, injustiție, geometrism și dezordine - haos psihic tragic, în cascadă de capricii sau în nebunie - clar, obscur și clarobscur, mutatie, modificatie, revolutie, evolutie, involuție, „tehnici insurecționare în luptă pentru putere” (Malaparte) progres și „iluziile progresului” (Sorei) armonie în toate sensurile, cosmos și haos, realul și imaginarul, eul și lumea, valoarea apreciativă și valoarea obiectică - judecata de valoare și participația axiologică de stil platonic transcendent, non valoare, devenire și încremenire - istorismul, spiritul metafizic, religios sau subiectiv-artistic, inactualul ca expresie a conștiinței teoretice sau a capriciului și actualul ca expresie a devenirii (Heraclit Obscurul), militantism sau pasivitate cu rădăcini în neputință, sau în tristețe metafizică, spiritul ca aventură, construcție, dărâmare, ipoteză, teorie, lege, normă, exactitate, precizie, aproximație, falsul ca expresie a neștiinței, autenticitate, sinceritate, naivitate, îndrăzneală, eroism, lașitate, ipocrizie, mască estetică sau socială, originalitate iluzorie și trăire amorfă, atracția începutului - timpul primordial, real și iluzoriu, spațiul pur și spațiul empiric, metafizică odihnitoare și „durată eficace” (Bergson), devenire haotică, peisaj nisipos și neconsolator, „mobilitate absolută” Benda), din care se desprinde „un optimism imaginar, în fond, un perspectivism estetic” (Charles Andler) ca în orice viziune a devenirii vieții și lumii, un înec în absurd, același lucru în eternă și aparentă schimbare, „existență și nonexistență” în sens hegelian, sau justul și injustul în același timp, adevăr și eroare topite în actual sau văzute ca posibile, libertatea, necesitatea și întâmplarea, lumea sensibilă în

Pag. 5 – 9