Pocăința în Antichitatea târzie

„Pocăința era un cifru pentru trăirea poruncilor lui Hristos și în această calitate conținea întreaga varietate a ascezei și nevoinței creștine, atât timp cât ele erau mereu orientate către dobândirea asemănării cu Hristos, prin Hristos, Care este singurul izvor al pocăinței și singurul său scop autentic”

Metanoia sau pocăința reprezintă un concept fundamental pentru teologia Bisericii Ortodoxe. Prima poruncă a lui Hristos a fost: „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc. 1, 15), iar Părinții au văzut în ea temelia urcușului duhovnicesc către Dumnezeu. Literatura patristică abundă de lucrări despre Taina Spovedaniei și pocăință, dar, din nefericire, mulți cercetători moderni au deviat de la interpretarea autentică, în duhul Părinților, a conceptului de pocăință, marginalizându-l ca element auxiliar, opțional al vieții creștine.

Lucrarea Pocăința în Antichitatea târzie. Asceza la Părinții răsăriteni și organizarea vieții creștine (cca 400-650 d. Hr.) scrisă de patrologul englez ortodox Alexis Torrance (doctor în teologie la Oxford și lector la Universitatea Notre-Dame) reprezintă o abordare proaspătă, fidelă cugetului Părinților, a conceptului de pocăință. Această nouă apariție editorială este cel de-al nouălea volum din Colecția Patristica, Seria Studii, a Editurii Doxologia, traducerea din limba engleză fiind realizată de Dragoș Dâscă.

Miza cărții este demonstrarea faptului că, departe de a fi o normă penitențială încadrată în limite bine stabilite (precum în Apus), pocăința este de fapt „cel mai important factor determinant pentru viața creștină” (p. 257). Aspectul inedit îl reprezintă provocarea metodologică de a aborda conceptul de pocăință în prima jumătate a mileniului creștin prin prisma unui cadru de analiză întreit: pocăința inițială, pocăința existențială și cea după modelul Hristos. Izvoarele autorului sunt Părinții greci ai Bisericii, în principal Marcu Ascetul, Ioan și Varsanufie din Gaza, și Ioan Scărarul, fiindcă aceștia sunt autori normativi pentru disciplina ascetică a Bisericii și au exercitat o influență covârșitoare asupra Părinților care au scris după ei. Structura cărții este menită să-l ajute pe cititor să înțeleagă intenția autorului de a reliefa locul pocăinței în trăirea Părinților Bisericii. Prima parte (capitolele I-III) reprezintă o introducere în istoria fascinantă a cercetării științifice a pocăinței în Biserica primară, fiind trecute în revistă principalele lucrări despre acest subiect de la Reformă până în zilele noastre. Urmează lămuriri legate de terminologia conceptului de metanoia, rațiunile care au stat la baza folosirii sale atât în perioada clasică a civilizației grecești, cât și în Vechiul și Noul Testament. Remarcăm secțiunea „Pocăința în Noul Testament: pocăința după modelul Hristos”, unde sunt analizate principalele pilde de pocăință evanghelică. „Orice sens de pocăință pentru ceilalți în Evanghelii își găsește expresia în viața, moartea și Învierea răscumpărătoare a lui Hristos care este pentru evangheliști piatra de temelie a acestui mod de gândire” (p. 94). Capitolul al III-lea discută despre Taina Pocăinței în Biserica primară, demonstrând faptul că pocăința se prezintă în această perioadă ca un concept multistratificat; principalele izvoare analizate aici sunt Păstorul lui Herma, Părinții Apostolici, iar Tertulian și controversa donatistă sunt prezentate ca devieri, anomalii în cadrul unei tradiții mai vaste.

A doua parte a cărții cuprinde capitolele IV-VI, care sunt dedicate analizei lucrărilor Sfinților Marcu Ascetul, Ioan și Varsanufie din Gaza, și Ioan Scărarul prin prisma cadrului de lucru întreit: pocăința inițială, pocăința existențială și cea după modelul Hristos. Autorul, pe de-o parte, demonstrează unitatea de opinii a acestor autori ascetici separați de intervale de timp și locație geografică, iar pe de altă parte, sunt evidențiate aspecte particulare ale teologiei lor: rolul botezului la Marcu Ascetul și importanța împlinirii poruncilor. „Pocăința personală se află la baza «redescoperirii darului primit la botez» (acesta fiind Hristos ascuns în odaia inimii) și a asimilării chipului de viețuire hristic arătat în porunci (mai ales în porunca iubirii aproapelui)” (p. 169); integrarea pocăinței bisericești și monahale la Sfinții Varsanufie și Ioan și interacțiunea cu mirenii în lucrarea Tainei Pocăinței; legătura fermă pe care o stabilește Ioan Scărarul între ortodoxia credinței și practicarea pocăinței: „Credința ortodoxă era necesară, dar trebuia să fie pusă în lucrare printr-o pocăință curățitoare. Poate că pentru Ioan ereticul nu află pocăința adevărată, dar este, de asemenea, ca un monah drept-credincios să nu se poată schimba cu adevărat dacă nu lucrează neîncetat virtuțile” (p. 237).