Una dintre marile frumuseți ale Ortodoxiei este că „glasul celui ce strigă în pustie” nu a tăcut niciodată: este un glas care a stăruit, o neîncetată chemare la pocăința profundă, trăită, pusă în lucrare de părinții și maicile noastre în Hristos de-a lungul veacurilor. Pentru teologia ortodoxă nu există o reconciliere sau iertare autentică în afara comuniunii cu persoana lui Iisus Hristos. Pocăința este atât prima poruncă a lui Hristos („Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor!”), cât și primul Său dar pentru noi, de vreme ce tăria pentru împlinirea poruncilor Sale ne este în cele din urmă dăruită de El. Doar când vom conștientiza faptul că pocăința este un dar, și nu o poruncă împovărătoare, vom înțelege cum sfinții monahi ai Bisericii în special puteau vorbi cu atâta bucurie și râvnă despre tema pocăinței. Ei chiar au trăit-o și au înțeles că acest dar al pocăinței include nu doar simpla pocăință pentru propriile greșeli, ci rugăciune de căință pentru aproapele lor și pentru lumea întreagă. Aceasta este pocăința după modelul Hristos (temă dezvoltată pe larg în acest studiu), o intrare în taina Pătimirii voluntare a lui Hristos pentru mântuirea tuturor.
Alexis Torrance
„Pocăința
era un cifru pentru trăirea poruncilor lui Hristos și în această calitate
conținea întreaga varietate a ascezei și nevoinței creștine, atât timp cât ele
erau mereu orientate către dobândirea asemănării cu Hristos, prin Hristos, Care
este singurul izvor al pocăinței și singurul său scop autentic”
Metanoia sau pocăința reprezintă un concept fundamental pentru
teologia Bisericii Ortodoxe. Prima poruncă a lui Hristos a fost: „Pocăiți-vă și
credeți în Evanghelie” (Mc. 1, 15), iar Părinții au văzut în ea temelia
urcușului duhovnicesc către Dumnezeu. Literatura patristică abundă de lucrări
despre Taina Spovedaniei și pocăință, dar, din nefericire, mulți cercetători
moderni au deviat de la interpretarea autentică, în duhul Părinților, a
conceptului de pocăință, marginalizându-l ca element auxiliar, opțional al
vieții creștine.
Lucrarea Pocăința în Antichitatea târzie. Asceza
la Părinții răsăriteni și organizarea vieții creștine (cca 400-650 d. Hr.)
scrisă de patrologul englez ortodox Alexis Torrance (doctor în teologie la
Oxford și lector la Universitatea Notre-Dame) reprezintă o abordare proaspătă,
fidelă cugetului Părinților, a conceptului de pocăință. Această nouă apariție
editorială este cel de-al nouălea volum din Colecția Patristica, Seria Studii,
a Editurii Doxologia, traducerea din limba engleză fiind realizată de Dragoș
Dâscă.
Miza cărții este demonstrarea faptului că, departe de
a fi o normă penitențială încadrată în limite bine stabilite (precum în Apus),
pocăința este de fapt „cel mai important factor determinant pentru viața
creștină” (p. 257). Aspectul inedit îl reprezintă provocarea metodologică de a
aborda conceptul de pocăință în prima jumătate a mileniului creștin prin prisma
unui cadru de analiză întreit: pocăința inițială, pocăința existențială și cea
după modelul Hristos. Izvoarele autorului sunt Părinții greci ai Bisericii, în
principal Marcu Ascetul, Ioan și Varsanufie din Gaza, și Ioan Scărarul, fiindcă
aceștia sunt autori normativi pentru disciplina ascetică a Bisericii și au
exercitat o influență covârșitoare asupra Părinților care au scris după
ei. Structura cărții este menită să-l ajute pe cititor să înțeleagă
intenția autorului de a reliefa locul pocăinței în trăirea Părinților
Bisericii. Prima parte (capitolele I-III) reprezintă o introducere în istoria
fascinantă a cercetării științifice a pocăinței în Biserica primară, fiind
trecute în revistă principalele lucrări despre acest subiect de la Reformă până
în zilele noastre. Urmează lămuriri legate de terminologia conceptului de metanoia,
rațiunile care au stat la baza folosirii sale atât în perioada clasică a
civilizației grecești, cât și în Vechiul și Noul Testament. Remarcăm secțiunea
„Pocăința în Noul Testament: pocăința după modelul Hristos”, unde sunt
analizate principalele pilde de pocăință evanghelică. „Orice sens de pocăință
pentru ceilalți în Evanghelii își găsește expresia în viața, moartea și
Învierea răscumpărătoare a lui Hristos care este pentru evangheliști piatra de
temelie a acestui mod de gândire” (p. 94). Capitolul al III-lea discută despre
Taina Pocăinței în Biserica primară, demonstrând faptul că pocăința se prezintă
în această perioadă ca un concept multistratificat; principalele izvoare
analizate aici sunt Păstorul lui Herma, Părinții Apostolici, iar
Tertulian și controversa donatistă sunt prezentate ca devieri, anomalii în
cadrul unei tradiții mai vaste.
A doua parte a cărții cuprinde capitolele
IV-VI, care sunt dedicate analizei lucrărilor Sfinților Marcu Ascetul, Ioan și
Varsanufie din Gaza, și Ioan Scărarul prin prisma cadrului de lucru întreit:
pocăința inițială, pocăința existențială și cea după modelul Hristos. Autorul,
pe de-o parte, demonstrează unitatea de opinii a acestor autori ascetici
separați de intervale de timp și locație geografică, iar pe de altă parte, sunt
evidențiate aspecte particulare ale teologiei lor: rolul botezului la Marcu
Ascetul și importanța împlinirii poruncilor. „Pocăința personală se află la
baza «redescoperirii darului primit la botez» (acesta fiind Hristos ascuns în
odaia inimii) și a asimilării chipului de viețuire hristic arătat în porunci
(mai ales în porunca iubirii aproapelui)” (p. 169); integrarea pocăinței
bisericești și monahale la Sfinții Varsanufie și Ioan și interacțiunea cu
mirenii în lucrarea Tainei Pocăinței; legătura fermă pe care o stabilește Ioan
Scărarul între ortodoxia credinței și practicarea pocăinței: „Credința ortodoxă
era necesară, dar trebuia să fie pusă în lucrare printr-o pocăință curățitoare.
Poate că pentru Ioan ereticul nu află pocăința adevărată, dar este, de
asemenea, ca un monah drept-credincios să nu se poată schimba cu adevărat dacă
nu lucrează neîncetat virtuțile” (p. 237).
|