In cateva din lucrarile sale, 
Charles-André Gilis explica ce trebuie sa intelegem prin formularea: „noua 
religie (aparuta spre finele ciclului uman actual, Islamul) abroga vechile 
traditii fara a le invalida, fara a le nega“, mai mult, constituie pecetea si sinteza acestora: deoarece fiecare traditie este o 
circumstantiere a Traditiei Primordiale si deoarece succesiunea acestora tine de „scenariul divin“, niciuna nu este o aparitie noua, ci numai o manifestare „oportuna, acordata unui moment propice din istoria umana“, prin care Dumnezeu „reconfigureaza adevarurile dintotdeauna“– aspecte circumstantiate ale 
Adevarului etern – in scopul ordonarii corespunzatoare a manifestarii 
universale. 
Teodoru Ghiondea 
Lumea noastra apartine pe de-a-ntregul 
lui Dumnezeu; nu a existat niciodata o alta realitate actuala decat aceea a lui 
al-haqq. Conform lui Ibn Arabi: „o taina si mai inalta inca 
este aceea ca posibilitatile contingente raman (totdeauna) in starea lor 
principiala de non-manifestare. Nu exista o alta realitate actuala in afara de 
cea a lui Dumnezeu“. Asa cum fiinta individuala intalneste in mod obligatoriu pe 
Domnul sau in momentul mortii, la fel si adevarul unei lumi apare atunci cand 
aceasta lume se sfarseste. Religia Pura nu este altceva decat cea a lui 
Dumnezeu: unde este, deci, supunerea? Cunoasterea este har, multumire si 
recunostinta; unde este, deci, obligatia legala? Creatia este reinnoita in orice 
clipa in asa fel incat Cel PreaInalt „se succede“ pe El-Insusi in starile 
trecatoare: unde este, deci, rasplata? Doctrina akbariana a Clipei finale 
reaminteste ca, in conformitate cu magistrala formula a Shaykhului Abd al-Wāhid: „Sfarsitul unei lumi nu este si nu poate fi niciodata decat sfarsitul unei 
iluzii“. 
Charles André Gilis  |