Călătorie în Dacia, Țara Zeilor

Marele Zeu, zeul suprem al celor văzute și nevăzute, și-a îndreptat privirea atotputernică spre Pământ și a decis că este timpul să creeze ființe umane care să se bucure de frumusețile și bogățiile terestre. Prin respirația sa divină, el a creat, întâi și­-ntâi, șapte zei, Zeii Genezei.

Conducătorul lor era Daksha, potrivit unei vechi legende din cultura vedică. După ce a cercetat cu atenție întregul Pământ, Daksha a găsit, în sfârșit, cel mai frumos loc unde munți mândri, acoperiți de zăpezi, sărută înaltul albastru al cerurilor și își desfată privirea pe întinsul dealurilor blânde, pe văile și râurile argintii ce se unesc și formează un imens și limpede ochi de ape. Aici și numai aici Geneza putea să înceapă.

Daksha era exaltat și fericit: găsise raiul pe pământ, găsise cel mai potrivit loc pentru Aleșii Lumii. Ca atare, și-a început munca de creație. În timpul nopții, a populat Locul Sfânt cu primii 10.000 de fii, fiii lui iubiți, „aleșii lumii” (The chosen people), care vor ajunge să stăpânească lumea.

În timpul zilei, cei șapte zei - zeii primordiali ai genezei - au continuat să populeze Pământul cu tot felul de animale, astfel că diversitatea lor începu să coloreze pământul și să-i dea o viață trepidantă cum niciodată nu mai fusese.

Lucrarea zeiască era aproape terminată. Ceea ce lipsea era miracolul prin care fiii lui urmau să se înmulțească și să stăpânească în pace pământul. După o clipă de gândire, Daksha a găsit soluția perpetuării infinite: a creat Femeia. Apoi, în timp, el va descoperi și Secretul Uitat. Acum, aleșii lui Daksha erau aleșii lumii și el i-a numit Daci.

Daksha va rămâne cunoscut în mitologia vedică (cea mai veche mitologie din lume) ca zeu al genezei și al perpetuării infinite. Fiii lui iubiți, Dacii, vor stăpâni Pământul.

Miercuri, 8 iunie 1998, dimineața

Ne-am trezit toți devreme. Tudor a fugit la mașină ca să stea el în față. S-a luptat cu Niculae, pe care l-a împins în spate, apoi s-a așezat cu o figură nevinovată, în față, pe scaunul din dreapta mea, să vadă el mai bine decât toată lumea, eu fiind șoferul lui.

Am plecat din Orăștie și am intrat în Tiberiu. Undeva, pe dreapta, am zărit două „gurguie” despre care Andrei spune că ar fi de interes arheologic.

– Acolo s-a găsit foarte multă ceramică dacică, spunea Andrei.

Casele sunt foarte arătoase aici, în Tiberiu, nu prea înalte, dar acoperite cu țiglă roșie, ondulată. Am lăsat în urmă un alt sat, Sereca, cu aceleași case frumoase pe care vegetația le îmbrățișează cu generozitate iar munții le înconjoară de departe. Priveliștea este mirifică aici, unde - cum spune Andrei - „suntem în inima Daciei”.

– A Daciei Istorice, domnilor! completează Tudor cu o figură serioasă.

Noi toți îl aprobăm în tăcere, o tăcere solemnă ca locurile încărcate de istorie pe care le admirăm.

Pe stânga, înainte să pătrundem în Orăștioara de Jos, vedem terasele dacice.

– Imagini de munte, așa cum se găsesc și în Peru, spune Andrei, ce se pot vedea peste tot în zona Munților Orăștiei și care oferă priveliști cu „miros de veșnicie”.

Înainte de intrarea în satul Bucium, pe stânga, privirea ne este atrasă de o bisericuță ce se proiectează pe munte și pe un cer albastru-închis, prevestitor de surprize. Abia am intrat în satul Bucium că am și ieșit din el. Se pare că locuitorii de aici au avut noroc cu dorința lui Ceaușescu de a vizita Sarmi-seget-usa, dorință care n-a mai fost împlinită, dar oamenii s-au ales cu drumuri asfaltate până la prima cetate.

Intrăm în Orăștioara de Sus. Pe teritoriul ei se găsesc cele mai multe cetăți dacice, inclusiv cetatea de la Sarmi-seget-usa, capitala dacică. Pe dreapta, cum intri, vezi un mic spital.

Andrei se oprește la poliție să vorbească cu șeful local despre starea drumurilor, să se intereseze dacă se poate ajunge ușor la cetate cu mașina, dacă s-a mai reparat ori stricat ceva. Andrei, moldovean-basarabean, știe că, deși e român, de fapt, oficial, el aparține unei alte țări, artificial create. Uneori este așa de ușor să rănești inima acestor oameni care de multe ori sunt mult mai buni români decât noi.

Domnul primar Neculae David ne arată râul Grădiștii, umflat de ploi și revărsat peste maluri. Ne spune apoi ce dezastre se întâmplă când acest râu se umflă.

– El, râul, este „Arhitectul Godeanu”, fiindcă izvorăște din muntele Godeanu și este adevăratul arhitect al locurilor iar, dacă nu ții seama de EL, o pățești.

– Și ce înseamnă asta? întreabă colonelul Niculae Mereuță.

– înseamnă că a venit un domn inginer de la oraș să ne facă niște rezervoare de crescut păstrăvi. Da’ ingineru’ nu mi-o lucrat bine. S-o lucrat după proiect, s-o respectat proiectu’, o fost bine, dar nu o fost respectat „domnul Godeanu, arhitectu’ „, râul adică, că râul o sosit acum câteva zile și o rupt toată treaba inginerului, dovedindu-i că aici, în țara domnului arhitect Godeanu, trebuie întâi și-ntâi să ții cont de EL, dacă vrei să ai un proiect bun.

Domnul primar David ne-a convins că Apa Grădiștea, ce izvorăște din muntele sfânt Godeanu, poate repune terenurile în dreptul lor, dărâmând și apoi reconstruind tot ceea ce oamenii se hazardează să facă atunci când nu țin seama de EL. După ce domnul primar, amabil, ne servește cu o palincă tare, gălbuie, cu aromă de prună, plecăm mai departe spre Cetatea Lumii Antice, spre Sarmi-Seget-Usa.

Intrăm în satul Costești care ține tot de Orăștioara de Sus. Este impresionant să aflăm că toate satele cu numele de Costești din România și Basarabia s-au unit și au înființat o asociație, o primărie comună, cu un singur primar, domnul Tătaru de la Costești, din Basarabia. Când vor face România și Moldova-Basarabia la fel?

Cetatea de la Costești, Cetățuia, o avem drept în față. Ne-o arată Andrei și tot el ne-o descrie:

– Tot mamelonul acesta este înconjurat cu ziduri, o să vedeți, sunt vreo cinci sanctuare extraordinare, ziduri de o frumusețe și de o perfecțiune incredibilă, două turnuri - locuința etc.

Amplasat pe Apa Grădiștii, complexul de cetăți și așezări dacice din Munții Orăștiei a constituit nucleul statului dac din perioada lui Burebista și până la cucerirea parțială a Daciei de către romani.

Se știe că doar mai puțin de cincisprezece la sută din teritoriul Daciei a fost cucerit de romani. Pe mai mult de optzeci și cinci la sută din teritoriul ei nu a călcat picior de legionar roman! Iar pe acel petic de pământ al Daciei noastre pe care au stat temporar romanii ei nu au putut impune o nouă limbă și nu au putut crea un nou popor! E absurd să crezi altfel!

În doar o sută șaizeci de ani un popor nu-și poate uita limba! însă, paradoxal, potrivit „istoricilor noștri” alăptați la doctrine străine de neam, ei, dacii neocupați de romani au fugit să învețe limba latină de la niște legionari care abia o bâjbâiau ei înșiși.

O minte sănătoasă nu-și poate imagina că dacii liberi au venit în fuga mare de prin munți, văi și câmpii, păduri și mlaștini, dealuri și ponoare, unii tocmai de dincolo de Prut și Nistru iar alții chiar de pe Don, au venit așa, de plăcere, de la mari distanțe, să Învețe o limbă străină și s-o uite pe-a lor.

– Așa încearcă să ne învețe ei, „istoricii noștri”, adaugă Costel cu năduf.

Cu ochi veseli, râzând ironic de ideile șchioape ale unor așa-ziși istorici, Andrei își continuă prelegerea.

– Salba de fortificații de la Costești, Blidaru și Piatra Roșie, menită să apere „Cetatea Lumii” - cetatea de scaun a regilor daci de la Sarmi-Seget-Usa (Grădiștea Muncelului), ale cărei ruine ne întâmpină, peste timp, la fel de impunătoare - reprezintă mărturii de preț ale înfloritoarei civilizații dacice. Dealul „Cetățuia”, cu cetatea de pe culme, este un minunat punct de pază, cu vedere la mare depărtare, plasat la intrarea în masivul muntos, acolo unde valea apei Grădiștea se îngustează deodată.

Sistemul de apărare al cetății se bazează pe succesiunea a trei tipuri de fortificație: valuri de pământ, un zid de piatră gros de trei metri, flancat de trei bastioane și o dublă palisadă ce înconjoară partea de sud a înălțimii. Platoul cel mai înalt este ocupat de două turnuri-locuință construite din blocuri de piatră și cărămizi, la care se ajungea urcând pe o scară monumentală. Tot aici se găsesc urmele barăcilor aparținând soldaților daci din garnizoană și un turn de observație.

Pe terase au fost identificate lăcașuri de cult (sanctuare), cisterne de apă și multe alte lucruri uluitoare. Așa cum despre Valea Regilor din Egipt nu se știa prea mult până când au început săpăturile arheologice, tot așa de puțin se știe astăzi despre istoria acestui popor minunat.

Mai încolo vedem și o a doua cetate, cea mai mare cetate dacică de apărare.

– Pe vârful acela, acolo sus, se află Cetatea Blidaru, spune cu mândrie Andrei, ca și când cetatea aceasta i-ar aparține personal.

– Acolo ai făcut tu niște poze color foarte reușite, pe care le-ai publicat în „Fierul, Timpul, Dacii”? îl întreb pe Andrei.

– Da, mă bucur că ți-ai amintit. O poză cu niște ziduri și bastioane colosale! Mai sus e un castru, iar mai jos, un castru de apărare cu ziduri groase de trei-patru metri. Trebuie să vedeți ce e jos! E ceva fantastic acolo, pe vârful acela. Iar la el se ajunge pe multe terasări, unele după altele, pe care trebuie să urci din greu.

Situată pe culmea Blidarului (703 metri), fortificația are două incinte unite între ele, având împreună șase turnuri de protecție. Prima cetate, care ocupă platoul superior al dealului, are o formă trapezoidală, fiind prevăzută cu patru turnuri exterioare, plasate pe colțuri. Intrarea se făcea prin turnul I și era astfel concepută încât să împiedice desfășurarea forțelor inamicului.

La vest de prima cetate a fost concepută cea de-a doua, având formă pentagonală.

Aici atrage atenția sistemul platformelor de luptă, cu cazemate, de pe „laturile de nord și de vest. Aprovizionarea cu apă a cetății era asigurată de o cisternă patrulateră, situată în partea de nord-vest, în afara zidurilor de apărare. Pe aceeași latură, pe o...

Pag. 13 – 15