Aceasta carte este un monument solid construit pe greselile Bisericii romane din secolele cele mai indepartate. Greseli pe care Biserica nu le-a recunoscut niciodata, dar care a indepartat mii de credinciosi.

Istoria secreta a Vaticanului relateaza actele de violenta comise de Roma pentru a-si mentine controlul administrativ asupra organizatiei lucrative pe care a aparat-o prin intermediul amenintarilor, luptelor armate si excomunicarilor, pana in ziua in care Mussolini, Il Duce, a pus capat acestor pretentii inavuabile si inacceptabile, in schimbul platii a patru miliarde de lire catre Vatican.

La 86 de ani, autorul publica rodul a douazeci si cinci de ani de cercetari riguroase privind actiunile necuviincioase ale vicarilor apostolici care exercitau profesia papala prin intrigi indiscrete in care erau implicati banii, religia si sexul.

François-J. Lessard a lucrat patruzeci si cinci de ani in centrul finantelor din Montréal. El a denuntat fara ezitare, intr un mod spectaculos, grupul de intermediari care intretinea frica si dependenta guvernelor si cetatenilor. Om de actiune, ”batranul tigru de pe strada Saint-Jacques” este creatorul primului fond mutual din Quebec.

François-J. Lessard este membru al Societatii Profesorilor de istorie din Quebec.

Capitolul 2 Împotmolirea de la 314 până la 476

Dupa ce si-a eliminat rivalii, Constantin devine stapanul de necontestat al Imperiului Roman. El atribuie victoria sa decisiva, de la Pont Milvius, din 312, asupra ultimului sau concurent la coroana, Maxentiu, faptului ca a arborat semnul crucii pe scutul soldatilor sai si pe flamura sa. Exact, dar este fals sa se pretinda ca a facut un asemenea gest ca urmare a unei viziuni pe care acest necredincios ar fi avut-o.

In 313, Constantin publica Edictul din Milano, prin care era permisa, pe viitor, practicarea pe fata a crestinismului, precum si a oricarei alte religii in imperiu. Edictul recunoaste „libertatea religiilor”, dar nu proclama nicidecum o „religie de stat”. Iata explicatia.

Pentru crestinism, acest moment marcheaza apoteoza, dar si inceputul inconstient al decaderii. Pentru ca „puterea tinde sa corupa, iar puterea absoluta, sa corupa total” (lord Acton).

Cum nimeni nu este nici rau*, nici pur si la adapost de greseli de judecata, nici macar eroii adevarati, sfi ntii sau cele mai mari genii, Constantin I cel Mare nu face exceptie de la regula, cu atat mai putin cu cat chiar inaintasii sai faceau nota discordanta. Tatal sau, un pagan, Constant Chlore („cel palid”), general si pentru scurt timp imparat, a pus capat persecutiilor pretutindeni unde puterea sa se intindea treptat. Toleranta usor de inteles, intrucat concubina lui, Elena, mama lui Constantin, este crestina (… cu greu i-ar fi putut masacra pe coreligionarii blandei fapturi langa care dormea si care i-a daruit un copil sclipitor… Persoana ar risca sa petreaca mai multe nopti „glaciale”).

De la o prima consoarta, Constantin a avut un fiu, pe Crispus.

S-a insurat apoi cu Fausta, fiica lui Maximian, de al carui ajutor avea mare nevoie pentru a obtine puterea suprema. Prin urmare, in 310, si-a constrans socrul, devenit adversarul lui politic, sa se sinucida. Fausta i-a daruit lui Constantin trei fi i (toti posibili succesori la tron), apoi s-a indragostit de fiul vitreg, Crispus, care i-a respins avansurile. Furioasa, ea l-a acuzat, pe nedrept, pe Crispus ca ar fi flirtat cu ea. Constantin a poruncit imediat ca propriul lui fiu sa fie decapitat, apoi si Fausta, in 326, cand a descoperit minciuna. Mai inainte, in 324, il asasinase pe Licinius, cumnatul si fidelul sau colaborator din 313.).

Intre condamnarea la moarte a doi dintre apropiatii sai, sotul surorii sale si aliatul sau (324) si al propriei sale sotii (326), Constantin convoaca si conduce, in 325, conciliul care defineste crezul unei religii a iubirii si a iertarii. De o inteligenta superioara, Constantin este un tiran, ingrozitor si ipocrit. Cum ar fi putut fi un asemenea individ un credincios sincer, asa cum s-a crezut, scris si repetat de catre oamenii de buna credinta?

Pentru ca oricine din apropierea imparatului ar fi comis cea mai mica indiscretie in legatura cu comportamentul sau din viata privata n-ar mai fi avut de trait nici douazeci si patru de ore. Tacerea impusa explica de ce Constantin a reusit sa-si induca in eroare contemporanii, fiind considerat ulterior, timp de secole intregi, drept un imparat bun.

In personalitatea lui Constantin se impletesc, asadar, tendinte contradictorii, vizibile in viata sa privata ca si in cea publica: adeseori de o duritate nemiloasa, strabatut uneori de o unda de compasiune, intotdeauna foarte orgolios, de o ambitie acaparatoare, lipsit de scrupule si de cultul disciplinei, de un paternalism cautat si daunator, siret si dand dovada de geniu organizatoric atat civil cat si militar.

In aceasta perioada, mai multi episcopi notorii (unii partizani ai teoriilor unui anumit teolog, altii, adepti ai tezelor altui teolog, fara sa fie „specialisti”) au inceput deja de un timp si continua sa poarte dispute in legatura cu aspecte teologice. Ca si cum putea fi definit cu exactitate un Dumnezeu care intruchipa Iubirea absoluta, si, prin urmare, un campion al Libertatii, Omniscientei si Atotputerniciei, care a creat universul intreg fie in „sapte zile”, fie in urma unei evolutii multimilenare.

Unui general, care este, in acelasi timp, si un imparat patruns de disciplina (avand zi si noapte sub comanda sa noua sute cincizeci de mii de oameni inarmati pana-n dinti), nu-i place sa auda voci discordante si crede ca poate uniformiza, printr-un simplu ordin, diversele conceptii individuale ale aceleiasi credinte fundamentale la fel de usor cum decreta tinuta vestimentara si echipamentul soldatilor.

Fara riscul de a gresi, ii putem atribui lui Constantin urmatorul discurs ipotetic in fata inaltului cler: „Mieluseii mei, v-am luat sub aripa mea ocrotitoare, desi putin imi pasa de convingerile voastre. Dar m-am saturat pana peste cap de cacofonia voastra teologica. Asa ca faceti-mi placerea si puneti-va de acord”.

In apararea lui Constantin, care a cedat marii tentatii de a interveni cu toata puterea sa, pentru a pune capat la ceea ce el considera a fi „anarhie”, vine faptul ca imparatul nu observa funestul precedent pe care-l creeaza amestecand religia crestina cu puterea politica. Proverbul „drumul spre iad este pavat cu bune intentii” pare sa se potriveasca perfect cazului lui Constantin (cu atat mai mult lui Teodosiu, peste aproximativ saizeci de ani).

Cat despre episcopii succesivi ai Romei, din aceasta epoca, Melchiade (311-314), apoi Silvestru (314-335), nici unul nu este decat un fel de decan sau de presedinte onorifi c, si nicidecum un „papa”, pentru ca nu exista suverani pontifi inainte de 386.

Iata, de altfel, ce s-a scris despre Silvestru*, episcopul Romei, din 314 pana in 335: „Roman. Autoritatea sa a fost eclipsata de cea a imparatului Constantin care a convocat personal Sinodul de la Arles (314) si Conciliul de la Niceea (325)”. Am putea adauga: „si care a condus ambele, tocmai el, care nu a acceptat sa fi e botezat decat pe patul de moarte, in 337**”.

Dar ceilalti episcopi? Acestia sunt extrem de multumiti ca-si pot predica in sfarsit doctrina fara a fi amenintati sa fie torturati sau ucisi. Nu au nici un motiv valabil sa refuze invitatiile personale ale lui Constantin de a se intalni unii cu altii, lucru care nu era posibil inainte. In plus, un alt element pledeaza in favoarea raspunsului lor pozitiv la invitatia imperiala.

Vicleanul Constantin seamana, intr-adevar, biserici peste tot, si asta, chiar din impozitele platite de toti, nu din propria vistierie; la Roma, bazilica de la Lateran; la Constantinopol, a doua sa capitala, biserica Sfanta Sofia; la Ierusalim, bazilica Sfantului Mormant etc. Ce farsa grandioasa, doar cu scopul de a-si construi puterea pe crestinatate.

Toti succesorii la tron ai lui Constantin, pana la sfarsitul imperiului din 476, ii vor urma exemplul, convocand concilii; lucru pe care l-a facut mai intai fiul si primul sau urmas la tron, Constant I la Sardica (astazi Sofia, capitala Bulgariei), in 343, doar la sase ani de la moartea tatalui sau.

In timpul acestui conciliu, Constant I intareste controlul pe care cel care-i daduse viata incepuse sa-l exercite asupra inaltei conduceri a Bisericii. Era clar ca, pentru el, ca si pentru orice alt imparat, era convenabil sa aiba la indemana, si nu la mare departare, pe reprezentantul oficial al religiei care predomina in imperiu. De asemenea, era clar ca cel care urma sa aiba onoarea de a fi recunoscut ofi cial ca fiind conducatorul acestei religii nu putea fi decat magulit, oricat de modest ar fi fost. In concluzie, in acest context, in timpul Conciliului de la Sardica, episcopul Romei, Iuliu, accepta sa fi e recunoscut ofi cial „primus inter pares”, „primul intre egalii sai”. Astfel, se merge treptat spre aparitia papalitatii.