Lipsită de dragostea mamei (care la rândul ei
a fost lipsită de mamă de la 6 ani), apoi lipsită de dragostea soțului, Aurelia
și-a găsit prieteni în Lazării de la poartă. Cu cât era mai greu lovită de cei
apropiați, cu atât era mai milostivă cu cei săraci și bolnavi!
Dar era o luptă inegală. Pentru a izbândi în continuare și pentru a da
un sens vieții, L-a căutat pe Dumnezeu: „Ajutați-mă, părinte Teofil, să-L cunosc
pe Dumnezeu! Deschideți-mi ușa spre El. Sunt o rătăcită, o păcătoasă din lume și
nu știu cum și ce să fac cu viața mea de acum înainte... îmi doresc din toată
inima mea, din toată ființa mea, să-L cunosc! Ajutați-mă, părinte, ca pe un
prunc care abia acum începe să meargă și care abia acum rupe primele
cuvinte!”.
Și ajutorul lui Dumnezeu nu a întârziat.
Dumnezeu i-a dăruit și i-a descoperit mai mult decât își putea închipui! Și
atunci, în mod firesc, sora Aurelia a dorit să se călugărească.
Părintele Ilarion Argatu însă i-a descoperit că Dumnezeu
vrea ca ea să-și înmulțească altfel talanții dați: „Nu aici, ocrotită de
zidurile Sfintei Mănăstiri, ci afară, în lume, între șerpi și ispite, să-i arăți
lui Dumnezeu credința dumitale, acolo să-I arăți cât Îl iubești, ajutându-ți
semenii!”.
Dar… în România nu era crezută de nimeni.
Nimeni nu-i profet în țara sa (ești catalogat imediat ca fiind bolnav psihic,
sau ghicitor, sau vrăjitor, că umbli cu farmece sau făcături, cum a fost și cu
Părintele Arsenie Boca).
Acest lucru este, într-o
anumită măsură, justificat de faptul că preotul sau duhovnicul nu poate pune în
primejdie sufletele pe care i le-a încredințat Dumnezeu spre mântuire. Mai ales
în condițiile în care binele și răul seamănă ca două picături de apă. Uneori a
discerne este greu.
A convinge că darul primit este
de la Dumnezeu și nu de la cel rău, poate fi o probă și o cruce pentru cel ce a
primit darul (prin apropierea mâinilor de corpul omului simțea dezechilibrele
sau blocajele energetice din corp și, prin punerea mâinilor și mai ales prin
masaj, echilibra și debloca la loc).
Părintele Justin
Pârvu îi spune însă că ea va pleca în străinătate, ceea ce s-a și întâmplat.
Acolo nu ești întrebat: „cu ce putere faci acestea, sau cine este Cel ce Ți-a
dat această putere?” – Lc.20, 2.
Cu toate acestea,
sora Aurelia le-a vorbit străinilor de Dumnezeu, i-a învățat să se roage, iar
celor cu o gândire mai tehnică, a încercat să le explice ceea ce simte/vede.
„În Germania nu puteam vorbi direct de Dumnezeu și de
Duhul Sfânt, de la prima întâlnire, așa că în timp ce le făceam masaj complet
din cap până în talpa piciorului... și începea să lucreze organul bolnav... eu
mă rugam neîncetat, în gând, pentru ei, invocam și-L chemam în ajutor pe Domnul
Iisus Hristos, al cărui ajutor venea întotdeauna.
Iar noaptea citeam Paraclisul Maicii Domnului, pomenind numele de
botez al fiecăruia în parte. În cazul în care se simțeau eliberați și ușurați,
și începeau să-mi aducă laude, atunci le spuneam privindu-i în ochi și zâmbind:
mâinile mele sunt doar instrumente și prin ele lucrează însuși Domnul nostru
Iisus Hristos; El va ajutat, El este doctorul și specialistul trupurilor și
sufletelor noastre, Lui să-i mulțumiți. Și, spre marea mea surprindere,
majoritatea au renunțat ca în ziua de duminică să mai meargă în excursii,
drumeții, și mergeau la Biserică”.
A revenit apoi în
țară, unde neîncrederea era aceeasi: acum lumea nu credea în realizările ei cu
ajutorul Domnului si nici măcar în bolile ei! Spuneau că se preface! Salvarea o
găsea tot în rugăciune.
Si-a scris apoi memoriile,
memorii scrise cu lacrimi, nu cu cerneală (pentru a stinge neîncrederea lumii
simtind nevoia de a dovedi cu fotografii, documente si martori), și-a pregătit
locul de veci și așteaptă să vadă dacă îi mai dă Dumnezeu ceva de lucru!
|
Adevăr Divin
