Daca in privința
„bunătății“, cronicarul îngroșa, desigur liniile într-o scriere elaborata sub
supravegherea Domnului, se cuvine insa a fi reținute celelalte două trăsături:
„vrednicia” - bun administrator, constructor, iubitor al artei și răspănditor al
cărților, nu numai de cult – dar mai ales „înțelepciunea.“
într-o vreme când armele zăngăneau la granițele țării și dușmanii –
turci, tătari, nemți, ruși - intrau când doreau în țară, Vodă Brâncoveanu nu mai
putea scoate, fără a fi lichidat ca Domn și cu el și țara, paloșul spre a se
apăra – de altfel nici n-a simțit nevoia unei armate, deși nu i-ar fi stricat
s-o aibă ceva mai mare - ci a tras sabia înțelepciunii și a recurs la puterea
boldului de aur, care dărâmă cetățile.
Ajutat până la
o vreme de învățatul stolnic Constantin Cantacuzino, căruia-i cerea mereu sfatul
și care, cel puțin în prima partea a domniei, se ocupa personal de legăturile cu
străinătatea, având chiar cifrul propriu, a reușit în timpul domniei sale să
țină cumpăna puterilor amenințătoare și să nu se implice în conflicte
războinice, decât o singură dată, la Zărnești (1690), dar împreună cu turcii,
tătarii și curuții lui Thokoly.
Primul mare act de
înțelepciune diplomatică de care a dat dovadă Voievodul l-a constituit
trimiterea la Viena a altor negociatori decât cei de pe timpul domniei lui
Șerban Cantacuzino, în timpul căruia se semnase un act de supunere defavorabil
nouă, spre a condiționa „închinarea“ țării către creștini de garantarea
protejării ei împotriva turcilor și a tătarilor și de păstrarea „obiceiului
pământului” românesc cu toate consecințele de apărare a ființei naționale ce
decurg din el.
La presiunile militare - ordonate de
împăratul Leopold I – ale generalului Donat Heissler, care intră în țară și
ocupă chiar Bucureștii, spre a-l determina pe Constantin Brâncoveanu să
recunoască clauzele de risc ale alipirii Țării Românești la Sfântul Imperiul
Roman de Națiune Germană, achitându-și „birurile” impuse de creștini în cereale,
vite, iernarea regimentelor germane din Transilvania, bani etc., principele face
o mișcare absolut imprevizibilă.
El cheamă, spre a
alunga din țară trupele germane, pe turcii conduși de Cerchez Ahmed pașa și pe
tătari, în frunte cu fiul hanului, pe care-i plătește spre a nu face ravagii… |
Adevăr Divin
