Viața și domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu

Deloc spectaculoasă, in afara victoriei de la Zărnești împotriva imperialilor (1690), lunga domnie a lui Constantin Brâncoveanu, a avut, totuși, o importanță extraordinară, asigurând, prin continuitatea și suplețea politicii sale, păstrarea neștirbită a fruntariilor țării și a ființei noastre naționale, între cele trei mari imperii hrăpărețe.

Scrierile lui N. Iorga despre viața și faptele Voievodului, precum și documentele referitoare la domnia și sfârșitul lui, scot cu prisosință în evidență acest fapt, deschizând perspective nebănuite către proiectele sale cu adevărat mărețe.

Sabia înțelepciunii (I. Oprișan)
Notâ asupra ediției (I. Oprișan)

I. Viața și domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu
1. înaintașii și copilăria
2. Așezarea și întărirea în domnie (1688-[16]93)
3. pace în mijlocul războiului (1693-1699)
4 Lupta cu Alexandru Mavrocordat.
Afaceri ardelene și ani de liniște (1699-1703)
5. Timpuri de liniște (1703-[17]11)
6. Brâncoveanu și Petru cel Mare (1707-[17]12).
Sfârșitul (1714)

II. Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu

III. Activitatea culturală a lui Constantin Vodă Brâncoveanu
și scopurile Academiei Române

IV. Căderea și moartea lui Constantin Vodă Brâncoveanu
Câteva puncte de orientare
Nu sunt îndreptățite miturile
Mărturiile trecutului
în jurul precizărilor d[omnu]lui Hagi Moscu
De ce a căzut Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu, omul
Un ocrotitor înnăscut al artei și literelor
Cum a devenit domn Brâncoveanu
Memoriile lui Radu Popescu
Rolul jucat de Constantin Stolnicul
Personalitatea lui C. Stolnicul
Domnia lui Brâncoveanu
Supremația asupra Moldovei
Un document polon
O mărturisire a Spătarului căftănit
O a doua scrisoare
Soarta lui Constantin Brâncoveanu
Cauzele acestei căderi

V. între germani și turci

VI. Tragedia dinastiei muntene

VII. ADDENDA. Documente privitoare la Constantin-Vodă Brâncoveanu, la domnia și sfârșitul lui

Note și comentarii

Daca in privința „bunătății“, cronicarul îngroșa, desigur liniile într-o scriere elaborata sub supravegherea Domnului, se cuvine insa a fi reținute celelalte două trăsături: „vrednicia” - bun administrator, constructor, iubitor al artei și răspănditor al cărților, nu numai de cult – dar mai ales „înțelepciunea.“

într-o vreme când armele zăngăneau la granițele țării și dușmanii – turci, tătari, nemți, ruși - intrau când doreau în țară, Vodă Brâncoveanu nu mai putea scoate, fără a fi lichidat ca Domn și cu el și țara, paloșul spre a se apăra – de altfel nici n-a simțit nevoia unei armate, deși nu i-ar fi stricat s-o aibă ceva mai mare - ci a tras sabia înțelepciunii și a recurs la puterea boldului de aur, care dărâmă cetățile.

Ajutat până la o vreme de învățatul stolnic Constantin Cantacuzino, căruia-i cerea mereu sfatul și care, cel puțin în prima partea a domniei, se ocupa personal de legăturile cu străinătatea, având chiar cifrul propriu, a reușit în timpul domniei sale să țină cumpăna puterilor amenințătoare și să nu se implice în conflicte războinice, decât o singură dată, la Zărnești (1690), dar împreună cu turcii, tătarii și curuții lui Thokoly.

Primul mare act de înțelepciune diplomatică de care a dat dovadă Voievodul l-a constituit trimiterea la Viena a altor negociatori decât cei de pe timpul domniei lui Șerban Cantacuzino, în timpul căruia se semnase un act de supunere defavorabil nouă, spre a condiționa „închinarea“ țării către creștini de garantarea protejării ei împotriva turcilor și a tătarilor și de păstrarea „obiceiului pământului” românesc cu toate consecințele de apărare a ființei naționale ce decurg din el.

La presiunile militare - ordonate de împăratul Leopold I – ale generalului Donat Heissler, care intră în țară și ocupă chiar Bucureștii, spre a-l determina pe Constantin Brâncoveanu să recunoască clauzele de risc ale alipirii Țării Românești la Sfântul Imperiul Roman de Națiune Germană, achitându-și „birurile” impuse de creștini în cereale, vite, iernarea regimentelor germane din Transilvania, bani etc., principele face o mișcare absolut imprevizibilă.

El cheamă, spre a alunga din țară trupele germane, pe turcii conduși de Cerchez Ahmed pașa și pe tătari, în frunte cu fiul hanului, pe care-i plătește spre a nu face ravagii…