Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac Sirul

Lucrarea este structurată pe opt capitole. În primul capitol intitulat „Dumnezeu, universul și neamul omenesc” se tratează teme precum iubirea dumnezeiască ce se dezvăluie prin lumea creată, structurile lumii create și întruparea.

Al doilea capitol ne introduce pe calea monahală către Dumnezeu prezentându-ne singurătatea și lepădarea de lume, iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele.

Ni se atrage atenția în capitolul al treilea asupra nevoințelor pe calea către Dumnezeu: ispitele și experiența părăsirii. Smereniei, ca o impropriere a lui Dumnezeu, ca o calitatea lăuntrică, îi este dedicat capitolul patru al lucrării. Aceasta poate fi recunoscută prin semne exterioare cum ar fi absența oricărui interes pentru distracțiile și plăcerile pământești, străduință în a evita luxul și grijile lumești. Adevărata smerenie la care face referire Sfântul Isaac Sirul se dezvăluie în cinstea arătată față de aproapele mai mult decât acesta merită. Cel smerit îi va întâmpina pe toți cu respect, cinste și iubire.O manifestare exterioară extremă de smerenie lăuntrică este „nebunie sfântă”, un fenomen foarte răspândit în Răsăritul ortodox în acea perioadă.

Pocăința și lacrimile ca parte a lumii duhovnicești a Sfântului Isaac Sirul sunt analizate în capitolul al cincilea. Pocăința este starea duhovnicească a nevoitorului care ar trebui să fie mereu prezentă în inimă. Pocăința se naște în om prin lucrarea harului dumnezeiesc în suflet. Începe atunci când Dumnezeu revarsă asupra noastră conștientizarea păcatelor noastre în timp ce Dumnezeu ne probează prin felurite încercări. Vederea propriilor păcate, susține Sfântul Isaac Sirul, este mai importantă decât săvârșirea de minuni sau a avea vedenii mistice suprafirești, pentru că de abia cu această conștientizare a chipului de pocăință începe pocăința. Iar pocăința, în sine, este mai înaltă decât multe alte virtuți. Darul lacrimilor este o temă caracteristică literaturii ascetice siriene și este o parte integrantă a spiritualității monahale. Lacrimile de pocăință născute din conștientizarea păcatelor sunt însoțite de „amărăciunea inimii” și de străpungere. Însă dinamicile dezvoltării omenești implică o trecere graduală de la acest tip de lacrimi la altul, la lacrimile dulci de străpungere.

În capitolul al șaselea ni se vorbește despre școala rugăciunii prezentându-se aspecte exterioare ale rugăciunii și practica rugăciunii înaintea crucii. Citirea Scripturii și privegherea de noapte sunt analizate ca parte importantă a pravilei zilnice de rugăciune. Se vorbește despre învățătura lui Isaac Sirul cu privire la canonul de rugăciune, caracterul universal al rugăciunii, rugăciunea pentru aproapele, pentru biserică și lume. Atenția cititorului este îndreptată către cele mai înalte etape ale rugăciunii, unde rugăciunea omului încetează și devine contemplație. Conform concepției tradiționale a gândirii ascetice răsăritene, rugăciunea este temelia vieții duhovnicești a unui creștin, un izvor și o cauză a tuturor lucrurilor bune. Sfântul Isaac definește rugăciunea drept: „mijlocul prin care omul găsește ajutor și izvor de mântuire și vistierie de încredere și liman izbăvitor de vijelie și lumină celor din întuneric și sprijin celor slabi și acoperământ în vremea încercărilor și ajutor în ascuțișul bolilor și pavăză izbăvitoare în război și săgeată ascuțită împotriva vrăjmașilor și, simplu grăind, că toată mulțimea acestor bunătăți își află intrarea în el prin rugăciune.” În vremea rugăciunii, atunci când mintea omului este adunată și toate simțurile sunt în armonie, are loc o întâlnire între Dumnezeu și cel ce se roagă.

Capitolul intitulat „Viața în Dumnezeu” este închinat misticismului Sfântului Isaac Sirul și începe cu tema „rugăciunii duhovnicești”, o stare în care intelectul devine tăcut. Se continuă cu învățătura sa despre contemplație, „adumbrire” și luminare. Sunt cercetate, de asemenea, caracteristici ale „uimirii” și beției mistice cauzate de dragostea lui Hristos. Studiul se încheie cu o analiză a gnoseologiei sale, adică învățătura sa despre cunoașterea care se naște din credința în Dumnezeu.

Atunci când vorbește despre acea nepământească dulceață și desfătare caracteristice experienței mistice, atunci când chiar trupul se bucură împreună cu sufletul, Sfântul Isaac accentuează că aceste trăiri nu pot fi descrise în cuvinte: „Căci pe nesimțite, din vreme în vreme, vine peste trupul întreg o bucurie și o veselie, pe care limba de carne nu o poate tâlcui… Iar când vine desfătarea aceasta, care face să palpite tot trupul, cel ce simte socotește în acele clipe că Împărăția cerurilor nu e altceva decât aceasta.” Ultimul capitol al lucrării este despre eshatologia Sfântului Isaac Sirul ca parte integrantă a sistemului său teologic și derivă din convingerea sa că Dumnezeu este iubire. Acest capitol conține temele monahale tradiționale a „meditării la veacul de apoi” și a „pomenirii morților”.

Prin gruparea la un loc a afirmațiilor cheie ale Sfântului Isaac Sirul despre viața în Hristos, cartea de față, citându-l pe Mitropolitului de Diokleia, Kallistos Ware, ne prezintă unitatea și consecvența care impregnează concepția sa duhovnicească.