Faima lui creste zilnic, fiindca poporul nostru evlavios il
cauta. Sfantul este vrednic de privit si de ascultat, este cel care potoleste
setea duhovniceasca a celor ravnitori si incearca sa rezolve diferitele lor
probleme.
Parintele Paisie a fost un om sfant si de aceea a dobandit o
faima atat de mare. Pe cand traia, era foarte cautat si se necajea ca nu poate
sa raspunda la toate cererile.
De multe ori prefera, daca ar fi fost
posibil, sa se faca pasare si sa zboare prin vazduh sau sa se faca peste si sa
se afunde in apele marii. Insa iubirea ii poruncea
altfel.
Ajutorul lui Dumnezeu nu-l pot impiedica nici
oamenii, nici diavolii. Nici pentru Dumnezeu, nici pentru omul sfant nu este
nimic greu. Piedica este doar putina noastra credinta. Prin putina noastra
credinta impiedicam marile puteri dumnezeiesti sa se apropie de noi.
In
acesti ani grei fiecare dintre noi trebuie sa faca ceea ce este omeneste cu
putinta, iar ceea ce omeneste este cu neputinta e sa se lase in voia lui
Dumnezeu.
Astfel constiinta noastra va fi impacata, pentru ca am facut
ceea ce am putut. Daca noi nu vom sta impotriva, se vor scula din morminte
inaintasii nostri. Atat de mult au suferit ei pentru Patrie. Dar noi ce facem
pentru ea? • Cuviosul Paisie Aghioritul (Cuvinte, II)
Cuprins:
Introducere l. Căutarea II. Asceză pe Muntele Sinai III.
Ispitele diavolului IV. Rucodelia părintelui V. Vizitatorii
înaripați VI. Coșul îngerului VII. Peștele trimis de Dumnezeu
VIII. Suflete goale... IX. Dreptatea lui Dumnezeu X.
Ciupercile XI. Cosmonauții lui Hristos XII. N-a fost minune
XIII. O priveghere diferită XIV. „Dau vitamina care trebuie“ XV. Meșteșugul pastoral XVI. Oamenii lipsiți de emoție
XVII. „Sunt dumnezeu!“ XVIII. „Ești un înger!“ XIX.
Oameni fără frică de Dumnezeu XX. Glumele părintelui XXI. S-au
salvat unul pe altul XXII. Cugetele
Fragment:
- Lipsurile părinte, ne întăresc încrederea în Dumnezeu? a întrebat un alt
vizitator.
- Ajută mult, ajută și la slăvirea lui Dumnezeu. Atunci când le
avem pe toate din belșug, uităm de Dumnezeu.
La Sinai apa era foarte
puțină. Dintr-o stâncă curgea câte o picătură și abia adunam trei litri de apă
într-o zi și o noapte. Această puțină apă o prețuiam mult și-I mulțumeam
încontinuu lui Dumnezeu că mi-o dădea.
Cu aceasta îmi făceam toate
treburile. Beam, mă spălam, îmi spălam hainele și păstram puțină apă pentru
păsărelele și șoriceii care-mi țineau tovărășie. Simțeam recunoștință pentru
acea apă.
Mai târziu, când am venit în Sfântul Munte, la Schitul Iviron,
lucrurile s-au schimbat: Acolo exista apă din belșug. Cisterna se revărsa. însă
am pierdut ceva foarte important. Nu mai simțeam nevoia să-I mulțumesc lui
Dumnezeu…
……………………..
- Trebuie ca omul să aibă harul lui Dumnezeu
pentru a rezista în asemenea situații, părinte. Noi mirenii, ascultăm cu plăcere
ceea ce ne spui, dar nu avem nici o asemenea experiență, a spus cel mai bătrân
din grup.
- Să știți că doar păcatele sunt ale noastre. Tot binele pe
care-1 facem este de la Dumnezeu. Dacă ne părăsește harul lui Dumnezeu, nimic nu
mai putem izbuti. Ceea ce este oxigenul în viața biologică, la fel este harul
în viața duhovnicească. Dacă ne este luat harul, ne pierdem.
Odată mă
rugam și simțeam bucurie. Stăteam de câteva ceasuri în picioare și nu simțeam
deloc oboseală. însă la un moment dat mi-a trecut prin minte un cuget omenesc.
M-am gândit: „întrucât îmi lipsesc două coaste și mă îmbolnăvesc repede, ar fi
bine să mă înfășor cu un șal, ca nu cumva să răcesc”.
Asta a fost! Am
pierdut starea aceea minunată. M-am ghemuit pe podea și am rămas acolo jumătate
de oră. Apoi m-am ridicat și m-am dus în pat cu greutate. Pe când mă rugam, mă
simțeam ca un fulg. Eram ușor și plin de o bucurie care nu poate fi explicată.
însă îndată ce am primit acel cuget…
Adevăr Divin
