După o plecăciune adîncă, guvernatorul îl conduse pînă la o încăpere cu
tavanul înalt și boltit și cu pereții îmbrăcați în marmură, mobilată
luxos cu uriașe divane capitonate dispuse în două semicercuri în fața
unei mese masive din lemn de tek; la cele două capete ale mesei se aflau
două jilțuri cu spătar înalt, suflate cu aur, ca niște tronuri. Arabii
n-avură mult de așteptat. însoțit de o duzină de venerabili membri ai
Sinedriului*, Irod intră pășind țanțoș. Părțile își făcură plecăciuni
rigide și schimbară amabilități glaciale. Cei doi regi luară loc în
jilțurile înalte. Membrii Consiliului și cei ai Sinedriului se așezară
și ei. Față în față, cu calm, plini de o curiozitate pe care n-o trădau
privirile lor, conducătorii Iudeei și Arabiei etalau un contrast izbitor
în veșminte, purtări și înfățișare.
Irod era genul manierat și rafinat, agreabil, obișnuit să facă totul
la scară mare. Ajuns la șaizeci de ani, era pîntecos și îi atîrnau
pungi grele sub ochii care văzuseră multe. Era evident că burta și
pungile reprezentau decorații cîștigate în brave bătălii cu hrana
consistentă și cu abundența de băuturi. Părul lui bogat și grizonant -
tuns scurt după moda romană - sclipea de pomezi parfumate. Avea o barbă
scurtă și îngrijită, un compromis între favoriții patriarhali care se
purtau la Ierusalim și fălcile perfect rase din Roma. Roba lui albă, din
țesătură fină, era tivită cu purpuriu la gît, manșete și poale.
întreaga lui ținută emana siguranța celui care a umblat prin toată lumea
și mereu în compania potrivită; a celui care a văzut totul și
întotdeauna dintr-un scaun rezervat anume pentru el.
Areta era îmbrăcat neglijent, într-un burnuz de cașmir cafeniu,
ponosit după atîta drum, ale cărui poale desfăcute lăsau să i se vadă
bufanții de călărie din piele de capră și încălțările strînse pe picior
cu șireturi. Singura pată de culoare a îmbrăcăminții sale era emblema
străveche a ismaeliților, un petic oval de mătase albastră aplicat pe
pieptul burnuzului, în partea stîngă. Pe acest fond albastru se
distingeau binecunoscutele însemne de pe flamurile Arabiei - o semilună
subțire brodată cu fir de aur, încadrînd pe jumătate o stea de argint -
străpunse de o sabie albă și un toiag de păstor încrucișate, simbolurile
distinctive ale regalității arabe. Areta nu se destinse cînd se așeză
în jilțul său, ci rămase rigid, cu spatele drept și cu aerul omului
obișnuit să negocieze scurt, să facă afirmații laconice, să încheie
înțelegeri rapide și să se ridice de la masă fără ceremonial.
La cei cincizeci și ceva de ani ai săi, regele Arabiei era suplu ca
un leopard, viguros ca o coardă de arc și tăbăcit ca o șa veche. Gluga
burnuzului îi descoperea fruntea adînc brăzdată și un caier de păr
cărunt și zbîrlit. Și el își purta barba tunsă scurt, dar nu i-o
ajustase nimeni în dimineața aceea, darămite să i-o ungă cu uleiuri
parfumate. Nimic care să reprezin.te om de stat rafinat nu exista pe
chipul său în atitudinea acestui arab. Cu excepția emblemei regale, nu
era înveșmîntat ca un rege și nici nu se purta ca un om deprins cu
manevrele abile ale diplomației. Și totuși nu puteai să nu-i iei în
seamă ochii negri și adînci, ochi învățați cu depărtările și pricepuți
la descifrat cerul.
După ce își petrecuse aproape toată viața în interior, Irod, care se
pricepea de minune să cerceteze mintea și starea de spirit a altora
care trăiau asemenea lui, privi în ochii de nepătruns ai lui Areta și
își dădu seama că trebuia să-și revizuiască discursul pe care îl
exersase cu atîta minuțiozitate pentru a-l servi în această împrejurare.
- Excelență, începu el, cîntărindu-și cuvintele, v-am invitat aici
ca să discutăm o chestiune gravă care privește cele două popoare ale
noastre.
Făcu o pauză, lăsînd loc pentru un răspuns, dar nu obținu decît o
vagă ridicare din sprîncene din partea arabului. Fața lui Areta rămase
însă impasibilă, netrădînd nici un semn de surpriză sau curiozitate.
- Ne-am întors recent de la Roma cu știri îngrijorătoare, continuă
Irod. Se fac de zor planuri pentru o invazie romană între răsărit și
miazănoapte care să lase această coastă de mare fără absolut tot ce are
ea de preț, s-o jefuiască atît de temeinic, încît pînă și vulturii să
moară de foame în urma ei. Nici unul dintre noi - și
pag. 21 - 22
|
Adevăr Divin
