Îndrăgostită de Dumnezeu

În ciuda unei pseudo-emancipări și a excentricităților de tot felul, societate a modernă abundă, din nefericire, în tabu-uri referitoare la sexualitate. Dincolo de toate acestea, diferitele prejudecăți prostești referitoare la viața intimă a ființelor umane sunt de cele mai multe ori greu de anihilat sau de demitizat. Tocmai de aceea, am ajuns ca mulți dintre noi să trăim într-o lume în care sexualitatea dezumanizată, decadentă. pornografia, relațiile sexuale aproape abrutizante sau cele de-a-ndoaselea – între bărbați – sunt mai mult ca niciodată încurajate. Toate acestea se petrec în timp ce relațiile amoroase bazate pe iubire reciprocă. transfiguratoare, pline de substrat spiritual, sunt respinse cu îndărjire, sunt considerate ca ceva bizar sau sunt receptate într-un mod deformat. Trăim vremuri stranii, în care ființele umane naive, superficiale și ignorante ajung să privească cu stupefacție toate cele care sunt firești și. dată fiind perversitatea în care se complac. înțeleg anapoda principiile fundamentale ale Naturii. ale ființării. iar întoarcerea la condiția normală. armonioasă a umanului pare de necrezut și, de cele mai multe ori, devine un miraj. Tocmai de aceea. orice proces de transformare creatoare, benefică, se bazează, de cele mai multe ori, pe o fundamentală înțelegere a statutului real al ființei umane în raport cu ea însăși, în raport cu întreaga Creație și mai ales în raport cu Dumnezeu.

Fenomenul complex și încă plin de taine al menstruației feminine este unul dintre subiectele care de-a lungul timpului au atras și încă mai atrag o mulțime de superstiții, credințe și practici antagonice în cultura feluritelor popoare. Prin intermediul carențelor ce se instalează în trupul femeii în urma menstruației, inima acesteia este suprasolicitată în cadrul activității de transmitere a oxigenului în creier și astfel, în timp, apar în funcționarea sistemului circulator unele tulburări care sunt indiciile îmbătrânirii trupești premature. Toate acestea fac ca arterele să fie blocate, ca acuitatea vizuală să scadă gradat. ca auzul să diminueze. ca memoria să fie într-o anumită măsură afectată, ca părul și pielea să se depigmenteze etc. Astfel, devine tot mai evident faptul că menstruația este o disfuncție a organismului și. dincolo de aparențe. ea este expresia manifestării unui bioritm perturbat.

Atunci când o femeie reușește să descopere că banala manifestare a ciclului menstrual lunar este, în realitate, o perturbare a armoniei lăuntrice a ființei ei, un sui generis proces de degenerare a condiției sale superioare, pentru ea devine cu putință o nouă opțiune, net superioară. Mai apoi, dacă va decide că a venit momentul să facă un salt calitativ, ea va alege să se transforme și, pe măsură ce va obține rezultate concludente, își va modifica în mod inevitabil raportarea la universul ei lăuntric. La scurt timp după aceea, ea își va putea privi dintr-o altă perspectivă capacitatea creatoare și experiențele erotice, care o vor face să se expansioneze, prin iubire, de la finit către infinit.

Prin această lucrare, aveți la dispoziție o mărturie, în felul ei extraordinară, a unei femei care a reușit să își suspende definitiv ciclul menstrual. în strânsă legătură cu punctul nostru de vedere. aceasta poate să însemne destul de puțin sau poate să însemne enorm. Lectura atentă a acestei cărți vă poate transforma radical viziunea asupra menstruației.

• profesor yoga Gregorian Bivolaru

CAPITOLUL 1. O entuziastă invitație într-un încântător necunoscut

Atunci când scriu, simt că mă privesc în oglindă, zbor din eul limitat și-mi fărâm singurătate a în cuvinte. M-am răsfoit pe mine însămi, pentru a-mi regăsi părțile cele mai frumoase și autentice dintr-o viață dedicată căutării spirituale și a le da savoarea unei invitații la cunoaștere și transformare.

Efortul de a naște o carte cu adevărat despre mine și despre experiențele mele spirituale a coincis cu unele etape de evoluție și deschidere interioară. Lăsând deoparte măștile unui pseudoerou literar, actul de a scrie a fost de multe ori resimțit ca un sacrificiu de a rupe ceva din mine, de a renunța la a mă mai ascunde, ceea ce în ultimă instanță s-a transformat în simplul gest de a fi eu însămi. În timp, emoția estetică născută din contemplațiile transpuse în această carte a devenit una din cele mai frumoase comori ale mele.

Am abordat din atâtea perspective necesitatea propriilor mărturii!

Reluând la nesfârșit parcă același început, dorind de fiecare dată să dăruiesc mai mult și să mă dezvălui cu și mai mult curaj. De fapt, niciodată nu m-am simțit de parcă aș lua-o de la capăt, ci ca și cum aș porni spre un centru invariabil din multiple puncte ale aceleiași circumferințe, rezultând o viziune panoramică asupra universului meu lăuntric, a experiențelor și a idealurilor mele. Astfel, cu cât simțeam că paginile scrise ar putea avea necesitate a lor legitimă, cu atât plonjam în starea de inspirație superioară; scriind, am realizat un adevărat exercițiu de grație, de autocunoaștere și înțelegere.

Probabil zidul cel mai dur pe care a trebuit să-l străpung cu forța mărturiilor a fost acela al îndoielii despre utilitatea lor. Când mi-am dat seama însă cu câtă bucurie am gustat din darul experiențelor celorlalți, citindu-le confesiunile spirituale, cât de fericită am pătruns într-o stare de intimitate sufletească și spirituală în chiar sânul transformării lor și mi­-am extras de acolo entuziasmul de mă lansa în căutări și mai temerare, iar inima mi s-a deschis și mie pentru a-și revărsa bogăția. Am dat sufletului meu aripi de cuvinte și l-am lăsat să zboare printre gândurile și visele celor care mă vor citi, apoi ne-om întregi împreună în aceeași inimă plină de dor de Absolut.

Îmi vine acum în minte imaginea bunilor călugări sau sfinți care deschideau cu atâta bucurie și bunăvoință ușa chiliei lor pentru a primi sufletele calde, fericite sau chinuite ale căutătorilor de duh. „Intră, comoara mea!” „Intră, bucuria mea!”, le spunea sfântul Serafim credincioșilor care îi călcau pragul. Și în acel bun-venit de suflet rezon a exuberanța vieții divine pe care el o celebra mereu în inimă, dar pe care o și revărsa în jurul său. Mie îmi sună a dulceață creștină ce traduce un imemorabil salut al yoghinilor care venerează scânteia divină din profunzimile fiecărei ființe.

Sunt un idealist incurabil, știu! Și mă gândesc, cu puținul bine pe care l-am realizat în mine cu ajutorul lui Dumnezeu, în măsura în care a început să prevaleze asupra răului, a egoismului, a îndoielilor, de ce nu aș deschide ușa sufletului meu și să-i las pe cei dornici să mă citească deschis? Astfel, ei vor ști că suntem mai mulți cei care se roagă la ceas de seară și rostim cu voci stinse sau viguroase durerea dualității de care vrem să ne tămăduim.

Primii pași pe care i-am făcut pe calea transformării spirituale s-au datorat stării mele de deschidere și puritate sufletească;
încă din copilărie știam deja că îmi doresc să fiu și să rămân întreaga viață de partea Binelui și a Luminii. Câte eforturi avea să implice această alegere timpurie... mai bine că nu știam pe vremea aceea.

Dincolo de tot acest parcurs sinuos pe care îl presupune creșterea spirituală, câți dintre noi nu se vor fi întrebat:

„Ce ar fi fost viața mea fără dansul mirific al sufletului contra egoului? Ce ar fi fost viața mea fără căutarea neobosită a sacrului, a Adevărului, a lui Dumnezeu? Ce ar fi fost viața mea fără inspirația și protecția unui Ghid spiritual veritabil, fără calea sacrificiilor bătătorită de Iisus și de sfinți?”

Și totuși, ce m-a îndemnat să aleg calea transformării spirituale, a unei călătorii lipsite de garanții preconcepute, în care singurul sprijin îți este Dumnezeu și prezența binecuvântată a unui Ghid spiritual? Probabil parfumul atâtor paradisuri promise și tăinuite care își păstra remanența în sufletul meu. De fapt, întreg parcursul meu spiritual este un joc între mine și Dumnezeu la care ceilalți au consimțit complice, iar atunci când eu îmi învăț pe deplin lecțiile asumate, ei se retrag detașat.

Copil eram, până în pragul adolescenței, când aproape în fiecare duminică mergeam la biserica impunătoare și, după câteva minute de contemplație între zidurile pictate cu siluetele sfinților, ieșeam repede să alerg pe aleile cimitirului. Un alt templu în aer liber. Eram atât de fericită de parcă mă aflam pe un teren de joacă. Paradoxal, era pentru mine un peisaj al vieții ceea ce se desfășura în fața mea și nu îmi era frică de proximitate a morții. Mă simțeam undeva la limita între viață și moarte și eram atât de exaltată de mormintele înflorite, de epitafurile pline de dragoste, dor și durere. Știam foarte bine unde erau mormintele soldaților necunoscuți sau ale familiilor ilustre de artiști sau scriitori pe care îi cunoșteam din cărți și care își găsiseră odihna în adâncul dulcelui târg provincial; dar căutam, mai ales, mormintele mele preferate cu fotografii frumoase și cu statui cu îngeri. Acestea mă fascinau cel mai mult, mai ales că vegheau rămășițele unor copii dispăruți timpuriu. Erau oare prietenii mei neștiuți care mă atrăgeau enigmatic către un alt tărâm, spre o ființare dincolo de timp? Ceea ce mă uimea și pe mine era că la ceasurile amiezii plecam de acolo, răpită din vis de către bunica mea, și rămâneam mereu cu o tainică împlinire și nostalgie, un fior al unei căutări fără nume; plecam cu o stare de dor...

Trăiam întotdeauna duminica într-o stare contemplativă. Simțeam în mod evident că era o vibrație aparte în aer, o ambianță mai fluă și misterioasă. Și mereu mă întrebam unde au dispărut oamenii, căci străzile erau aproape pustii, chiar dacă vremea era superbă. Poate le este frică de ziua de duminică, mă gândeam. Pentru mine, dimpotrivă, era o chemare la a celebra această zi a frumuseții, a sacrului. Eram copil și lucrurile acestea îmi apăreau în mod firesc; apoi aveam să aflu că duminica este, de fapt, ziua lui Dumnezeu, pe care El a rezervat-o pentru comuniunea oamenilor cu Divinul. Aerul acela misterios pe care îl percepeam mereu era o prezență a Sa, care parcă venea mai aproape de noi, și nu se datora absenței oamenilor care nu mai umpleau străzile în goana lor de a-și îndeplini rutina zilnică.

Iarna, noi, copiii, ne adunam în jurul sobei. Străbunica noastră ne binecuvânta cu blândețea și răbdarea ei. Mereu o rugam să ne citească poezii din volumul greu cu file îngălbenite, în timp ce merele se coceau pe marginea sobei, răspândind un parfum dulceag peste încăpere, noi o ascultam cum ne sădea în minte fărâme de cunoaștere. Vocea ei caldă ne încânta într-­un grai moldovenesc ce păstra cumințenia de învățătoare a satului; o priveam ca pe o carte a vieții. Degetele sale noduroase tremurau în timp ce ea citea cu multă atenție stihuri ce ne răpeau de încântare. Și până la căderea nopții sfârșeam recitând versuri întregi din poeziile care ne fascinau cu povestea lor în rime meșteșugite. Nu am mai regăsit acei fiori ai inimilor îngemănate în serile de iarnă, ai întinderilor scânteietoare de zăpadă pe care le cuprindeam cu ochii închipuirii; doar mirosul de mere coapte a mai reușit să mă conducă pe firul proustian al copilăriei recâștigate. însă amintirea atât de vie a acelor clipe unice mi se păstrează mereu în suflet ca o urmă de eternitate.

Începutul anilor ‚90, cu frământările care promite au înnoiri profunde, au însemnat pragul adolescenței mele. Eram un mugure plăpând în vâltoarea acelor vremuri. Imaginea ingenuă a copilei neștiutoare începea să prindă mici crevase prin care firea feminină căuta să irumpă. Preocupările mărunte ale vârstei nonsexuale a copilăriei se transformau într-un act de observare atentă cu cât îmi simțeam nurii răsărind. Au apărut primii fiori ai feminității pe care i-am simțit în complicitatea cu prietenele mele, începeam să ne admirăm uimite rotunjimile vizibile... însă cel mai de preț semn pe care îl consideram criteriul trecerii de la copilărie la frageda feminitate era apariția menstruației.

Lipsa educației elementare despre fenomenul inedit al menstruației îl transformase într-un aspect „ocult” al discuțiilor noastre, un „dar” pe care îl priveam cu minunare. Speriată că nu dădea semne să se arate, am început să îi invoc apariția, un eveniment remarcabil cum credeam. Când a trebuit să îl raportez și mamei mele însă, reacția a fost stupefiantă: „Ei, bine că ți-a venit! Asta-ți mai lipsea... „Pur și simplu nu am înțeles până în ziua de față, ce anume din (sub)conștientul mamei mele a determinat o asemenea replică. Instantaneu, ceea ce credeam că este un succes asupra copilăriei încheiate, s-a transformat într-o decepție inexplicabilă. De fapt, revelația și mai uimitoarea care se produce în scurt timp este că menstruația în sine nu aducea nicio îmbunătățire a vieții. Singurele modificări cu care se corela erau schimbările hormonale care implică alternanțe de natură psihică între explozii de energie și dispoziții emoționale intense sau depresive.

Probabil și din această cauză am început să extravaghez cu o mulțime de vise, himere, căutând diverse spații de evadare. Parcurgeam cu încântare diverse cărți de filosofie și literatură din rafturile familiei, selectând idei originale după puterea mea de înțelegere, le împleteam cu reverii ingenue și cu primele emoții religioase; căutam să mă livrez unei aventuri a cunoașterii care să-mi echilibreze stările pe care le surmontam în efervescența adolescentină ce trebuia să-și găsească un sens, între cele două tendințe ale mele – de a trăi autentic și de a face ceva inedit în și cu viața mea – mi s-a ivit, la un moment dat, posibilitatea de a alege o anumită practică spirituală. Pe atunci, aș fi considerat yoga ca pe o . formă de divertisment. însă imediat aveam să descopăr că îmbrățișasem o adevărată cale spirituală, un modus vivendi care cuprindea o conduită fizică, morală și spirituală. Practica respectivă asigură o viață sănătoasă, decentă, împlinită, care deschide perspective autentice și nebănuite asupra cunoașterii propriei ființe. Nu mă interesa deloc cât era de controversată yoga pentru unii habotnici și nu știam pe atunci ce reacții furibunde avea să atragă Școala de yoga care propunea acest curs prin determinarea cu care își susținea principiile. Tot ce conta era faptul că aceste valori erau și îmi păreau autentice, așa cum le respiram.

Chiar dacă cei din anturajul meu nu aveau motive să combată noua mea alegere, cu siguranță îl considerau un simplu capriciu de moment, care putea să-mi astâmpere unele căutări. Pentru alții, pe care în entuziasmul meu îi chemam să mi se alăture la acest curs, yoga era ceva mult prea neortodox și preferau să nu se hazardeze în astfel de practici pe care nici măcar nu le căutaseră. Cu timpul, faptul că am Tacut din practica yoga o a doua natură a vieții mele m-a adus deseori față în față cu unele conveniențe sau prejudecăți sociale, dar având în vedere că miza este însăși libertatea mea lăuntrică, de gândire și spirituală, am rămas stabilă în alegerea mea.

Pentru mine este atât de firesc să ai o minimă e demnitate lăuntrică, să-ți

Pag. 15 – 19