Unul din autori, cel în vârstă, o
numește criptic „demers dialectic implicat în estetic”!, iar cel tânăr,
nici el mai prejos, ține să-o numească „pe cont propriu roman pe viu”,
în nici un caz laborator de poezie in vitro ! Și are dreptate, fiindcă,
la figurat și din unghi riscat, „Antimetafizica” poate fi socotită mai
curând un veritabil roman polițist sui generis, un „policier” al
căutării pe viu a cărării pierdute de poezie… N-am de gând să continui
să dublez textul de față, să-i dezvălui în amănunt procedurile sau să-i
comentez concluziile. Vreau să asmut cititorul să-l parcurgă cu
înfrigurare și cu folos mare. Fiindcă un foarte mare poet, aflat la un
pas de moarte și deja „simțindu-i în spate neantul”, a ales un poet
tânăr ca să se dea cu totul în mâinile acestuia, cu tot „cu casă și cu
oraș”, cu tot cu gândire și memorie, fără să facă pic de rabat de la
profesiune, taine și tehnici… Peste toate acestea, tare și neobișnuit
rămâne faptul că straniul colocviu se poartă pe buza gropii! Ca și cum
s-ar dialoga dinaintea oglinzii periculoase și reci a morții proxime. Cu
moartea-n față. Se discută când încordat, când destins, când teoretic,
când aplicat; ultimativ și mărturisitor se iau cu asalt adevăruri și
valori consacrate – totul urgent, sub presiunea predării / primirii unui
modus esendi propriu Predaniei poetului și poeziei originare.
Poetul tânăr, Titu, Aurelian Titu Dumitrescu, nu e nici reporter, nici
biograf, nici coleg al lui Nichita Stănescu ; în schimb, îi este
însoțitor ales în lucrare și, tot așa, preferat camarad de drum și de
„divagație”! , chiar dacă pe alocuri Nichita schimbă tonul și i se
adresează patern. Oricât de „poetică” însoțirea, atribuțiile par să fi
fost de la început riguros distribuite : cel care răspunde,
Maiștiutorul, este Nichita, iar cel care întreabă,Titu, este Știutorul –
cum i-ar numi Mihai Șora. Insist atât în definirea calității însoțirii
celor doi poeți, deoarece frumusețea și interesul imediat pe care-l
suscită cartea se datorează în mare parte formei și mișcării mesajelor
înspre cititor, modului în care primesc sau nu liberă trecere de la
acesta sau reprezintă impas. Alteori, cititorul constată cu destulă
surprindere că, intermitent, mesajele „vorbesc” în paralel,
deconcertant, având ca tactică eschiva „cehoviană”, cum o definește
însuși Nichita, după formula: „– Ce frumos și bogat ninge, Marfa
Petrovna! / – Natașa Alexandrovna, fărașul și mătura sunt de negăsit”.
În economia discursului, eschivele răspunsurilor sunt veritabile
„lunguri de linie”, cele mai multe pașnic-devastatoare!, perfect
înrudite modelului amintit : Știutorul: „- Eu cred că semeni cu Nikolai
Stavroghin / Maiștiutorul: – Eu cred că semăn cu Nichita Stănescu. Ne
potrivim numai la inițiale, dar atât/ Știutorul: – Ți s-a părut
vreodată lumea mică ?/ Maiștiutorul: – Stai puțin și nu mai scrie, bate
cineva la ușă. Iar a venit ofițerașul ăsta de Cârlova să-mi curteze
sora. Vrea s-o invite la bal. Cred că i-a scris în secret și o poezie.
S-o las cu el, ce părere ai ? Să-i deschid ușa?” Inițiatorul acestor
strategii discursive este vizibil Maiștiutorul. La ce-i folosește
mesajul voit absurd sau voit întârziat al acestor părelnice vorbiri în
dodii ? În mod evident, scopul pare a fi de a ascunde o vreme motivul
real al însoțirii, cel care a generat de fapt „Antimetafizica”:
constatarea și punerea în dezbatere a unei prezumtive alienări genetice a
poeziei, a abaterii poeziei de la calea sa. Perfect la curent cu
substanța ireversibil contaminată a „ideii scrise”, a poeziei dependente
de ideologiile estetice, Nichita speră ca „dialogurile antimetafizice”
cu tânărul său conviv să poată reorienta interesul pentru poemul
originar, recalibrat potrivit standardelor inefabile ale Tradiției
poeziei adevărate. Documentul pe care ni-l transmit cei doi poeți e fără
precedent. Nu pe sine se transmit, ci coordonatele arhetipale ale
Tradiției, modul de a-i recunoaște semnalele și principalele
caracteristici care particularizează la origine universalitatea poetului
și a poeziei, așa cum le percep ei și cum încearcă să le recupereze
dialogurile și zicerile lor. Un text cu pronunțat elan descoperitor,
formulat peste tot academic, dat de Nichita cu limbă de moarte!
Desfășurătorul acestui periplu întru poezie seamănă perfect cu schema
unui drum, mărginit pe o parte cu materie discursivă direcționată
doctrinar, iar pe cealaltă parte-mărginit abundent cu materie poetică
propriu zisă. Peripețiile însoțirii celor doi poeți trec și se petrec
între aceste două margini – între discurs și poezie – care incontinent
își dau mâna în text și construiesc treptat cheia de boltă a împreună –
lucrării lor. Care e rostul prezenței masive și nepărtinitoare a poeziei
celor doi poeți? Simplu spus, poezia celor doi zice practic ce se zice
teoretic, atribuție care o face de neevitat. În timp ce speciile mai
mult sau mai puțin teoretice ale discursului produc involuntar „canoane
poetice”, poezia se instituie ca „dreptar” al acestora, taina ei
metalingvistică fiind mai fulgurantă decât taina canoanelor. Canonul și
dreptarul, corespunzătoare celor două margini, alcătuiesc laolaltă
icoana drumului vorbit al cărții.
Pe tot parcursul acestui drum, răspunsurile date pe loc de Nichita sună
fără cusur, ca și cum dinainte ar fi fost minuțios pregătite pentru a fi
dictate. Formidabil e că autorul acestor ziceri neverosimil precise
livrează în trombă, unele după altele, calupuri de taine și de
ingenioase tehnici poetice, uneori dificil de stocat până și de
Știutorul Titu, devenit ocazional glorios grămătic al adevărurilor
descoperite și puse la dispoziție. Nichita „dictează”, Titu observă,
comentează și notează prob! Cu fiecare snop de pagini, Predania ia
ființă aievea, e mai aproape de ei și ia loc, cu adevăruri cu tot, între
doctrină și poezie, între marginile aceluiași drum.
• Sorin Dumitrescu |
Adevăr Divin
