Salvarea sufletului

Mesajul intrinsec al fiecărei crize este că, de aceea suntem în belea, pentru că ceva am făcut greșit, la fel cum și agonia noastră actuală economică și de mediu nu a fost oferită de către soarta cea rea ci în mod preponderent este cauzată și generată de către noi înșine, oamenii. Din acest motiv reușim poate, chiar să redresăm situația, introducând din timp mult invocata schimbare de paradigmă, adică vom începe să trăim și să acționăm mai conștienți, cu o nouă optică și o perspectivă mai largă, scuturând tot ceea ce este învechit și și-a pierdut valabilitatea. deschizându-ne ușa și inima în fața unor noi posibilități.

Bun venit

PROBLEME SUFLETEȘTI

Pietricica fermecată

Baraj și potop

Arta eliminării

În umbra succesului

„Bucuria este o ființă care se înalță”

De-a v-ați ascunselea cu viața

Singur sau împreună

Durerile mele lăsate toate în urmă ...

Lumină și frică

A doua înflorire

Nu ne temem de lup

Deștept ca șarpele, blând ca porumbelul

Supărare pe viață – și apoi?

Jocul scara și șarpele

CALEA VINDECÃRII EXETERIOARE-INTERIOARE

De ce oare suntem bolnavi?

Viață anilor

Calorii goale, kilograme ucigașe în loc de cântec de leagăn

În urma uriașului cu două fețe

Arta salvării creierului

Calea vindecării exterioare-interioare

Colac de salvare pentru suflet

ÎN IMPERIUL SIMBOLURILOR

Trezirea din vis I

Trezirea din vis II

Trezirea din vis III

Pe cine (ce) vezi în oglindă? Buruiană, floare, frăguță Timp și atemporalitate

FEMEI, BÃRBAȚI, IUBIRE

Pe urmele zeiței exilate

Ei, ei Adame!

Eros sub observație

AGONIE ȘI REÎNNOIRE

Agonie și reînnoire I

Agonie și reînnoire II

PROBLEME SUFLETEȘTI

Pietricica fermecată

„Ce te supără?”– întreabă bunicuța binevoitoare un băiețel trist care se plimbă cu capul plecat pe malul fluviului. „Doi colegi mă hărțuiesc” – răspunse copilul, – „își bat joc de mine, mă-mbrâncesc, mă și lovesc pentru că nu-mi place să mă bat și să copiez”. „Dar de ce te lași?” Băiețelul dădu din umeri. Bunicuța scoase din buzunar o pietricică albă, de o rară frumusețe. „Să ții asta în buzunar întotdeauna, să o porți cu tine iar dacă colegii te atacă din nou să ripostezi imediat, vei fi protejat de piatră.”

După numai zece zile băiatul cu bunicuța se întâlniră din nou. De această dată ținea capul sus și păși hotărît în fața binefăcătoarei sale, spunând cu un zâmbet: „Mulțumesc! A avut efect! Vă înapoiez pietricica, să o dați și altora care au nevoie!” Bătrâna însă aruncă piatra în apă. „Ai avut încredere în piatră, acum ai încredere în tine însuți, piatra nu mai are putere” – spuse și dispăru într-o clipită.

Armă secretă?

Această poveste apare în nenumărate forme în tradiția bogată a talismanelor. Talismanul este un obiect ­poate fi orice – cu puteri magice te apără de orice pericol, îți arată calea și mai ales îți conferă încredere și forță. Cuvântul în sine provine din cuvântul arab tilsam, care la rândul său provine din greacă – telasma, ceea ce înseamnă ritual religios, (re)întregire în credință. În ziua de astăzi, privind cu ochii moderni, talismanul are doar atâtea puteri câte i se conferă de către purtător, deoarece crede și se încrede în acesta; singurul rol al talismanului este de a invoca la proprietarul său puterile și încrederea în sine existente înlăuntrul său, dar care – din varii motive – sunt blocate, ascunse, nefuncționale.

În cariera mea am lucrat cu multe persoane inhibate în acest fel, mai mult femei decât bărbați. „Doar eu sunt” ­zise clientul dezvinovățindu-se la telefon sau la sosire; cere iertare, se scuză și se justifică fără nici un motiv și automat se consideră vinovat pentru toate eșecurile din viața sa. Printre altele pentru că toată lumea îi exploatează, marginalizează, nu apreciază persoana (precum nici persoana nu se apreciază pe ea însăși). „Doar eu sunt” – spune încet. Îmi vine în minte faptul că la curtea veche a împăratului bizantin fiecare curtean era obligat când vorbea să înceapă cu cuvintele: „Dacă îmi este permis să trăiesc și să exist...”. Dar aici nu este Bizanțul, persoana respectivă trăiește și există fără nici o permisiune specială și prima chemare a terapiei este tocmai să dizolve și să elimine acest comportament autosabotant și această atitudine autoblocantă.

Greșeli de început

În mod natural. depinde de structura psihică fundamentală, dacă cineva își urmează calea cu încredere în sine. cu optimism sau evită orice provocare, cedează mereu altora și își subestimează propria performanță. Dar dedesubtul acesteia, trăirile copilăriei fragede. uneori episoade extrem de nesemnificative, vor decide în ce direcție mergem. Alice Miller, psiholoagă elvețiană de elită decedată de curând, a dezbătut amplu acest subiect în cărțile sale de succes (printre care cea cu titlul „Drama copilului talentat”). În opinia sa, greșeala este că nici măcar cei mai iubitori și mai grijulii părinți nu observă că ceea ce pentru ei este doar o glumă în cuvinte sau fapte este luată în serios de către copil, deoarece provine de la părinții săi care reprezintă lumea sa. O observație superficială sau o farsă jucăușă îl face pe copil să se rușineze, râsul poate să i se pară ironic, nu se poate apăra, eventual, în confuzia sa neputincioasă începe să țipe, după care este pus la punct, de data aceasta cu severitate.

Ca și adulți, vom putea trăi un moment similar cu cele din frageda copilărie, dacă în mijlocul unui grup de oameni scăpăm intenționat pe jos un obiect sau ne ajustăm doar șireturile și pentru o secundă privim în sus către ceilalți care se Înalță deasupra noastră. Această imagine o vedeam atunci, în copilărie, ca ființă măruntă în lumea uriașilor, unde, în afara noastră toată lumea cunoștea regulile, dar numai noi am fost pedepsiți, bătuți dacă am greșit ceva. Apoi, adulții atotputemici poate nu au apreciat micile noastre performanțe, de exemplu că am mers aproape vitejește de la ușă la masă fără să ne Împiedicăm.

După Alice Miller acest gen de comportament părintesc neînțelegător este transmis de la o generație la alta, deoarece toată lumea consideră natural ceea ce i s-a petrecut acasă la începutul vieții și transmite același lucru copiilor săi. Acest lanț greșit îl poate întrerupe doar cine descoperă formula repetitivă și o elimină odată pentru totdeauna din viața sa.

Oribila comparație prin „desigur”

Mai târziu, când copilul trece de vârsta țipetelor și privește lumea mult mai conștient, orice observație aruncată poate dăuna enorm autoaprecierii abia Înmugurite a acestuia, chiar dacă părintele a rostit cuvintele în mod necugetat, fără vreo intenție serioasă, doar datorită unei stări de oboseală, grabă sau suferind de o nevralgie de moment. „Ce netrebnic ești! De câte ori să-ți spun să faci ordine!. .. Nu vei deveni niciodată cineva”, și nenumărate variante de acest gen, care probabil stau înmagazinate În trecutul· fiecăruia dintre noi, chiar dacă nici nu ne aducem aminte de ele. Ce să mai vorbim de obiceiul dăunător al comparațiilor, uzual nereușite și nefondate, când părinții laudă un frate sau alt copil din anturaj, de parcă ar fi Întruchiparea virtuților (lucru evident neadevărat, dar comparația va avea efectul că copilul „netrebnic”, deja dezechilibrat se va simți și mai prost).

„Desigur, Irinuca (sau Irinel) nu ar face asemenea prostie” – sună sentința năucitoare. (Poate chiar în acel moment părinții Irinucăi sau ai lui Irinel răsună de laude adresate altui copil idolizat.) După părerea mea, cuvîntul „desigur”, utilizat În acest sens ironic este unul dintre cele mai nocive cuvinte folosite în vocabularul utilizat pentru comunicarea cu copiii. În majoritatea cazurilor este vorba despre exprimarea unor gânduri negative și învinuitoare. Dacă ar fi după mine aș radia definitiv cu mare bucurie și în mod perfect conștient acest cuvânt din asemenea dialoguri.

Care este soluția aici și acum? Nu este suficient să știm originea problemei, acesta este doar primul pas; cum putem scăpa de aceasta? În primul rând trehuie să tragem o linie groasă între atunci și acum. Deseori uităm acest pas. Componenta de copil care trăiește in noi înșine, care cumva a omis procesul de maturizare, urmează în mod automat vechiul său drum, în cazul de față în spiritul expresiei „sunt doar eu”.

Înainte, altfel

Un foarte bun exemplu pentru a ilustra cele de mai sus este o clientă de a mea, care are cinci diplome universitare, este autoarea a două cărți și o duzină de lucrări științifice, este invitată frecvent ca prezentatoare la conferințe, iar ea acceptă cu plăcere asemenea invitații și conferențiază cu mare succes, dar are un singur punct slab, ținut în mare secret: nu este aptă să participe la discuții în grup. Stă și îi ascultă pe ceilalți, ar avea o părere de exprimat, dar îi este teamă să ia cuvântul, rămâne tăcută și ulterior o copleșește rușinea. De ce? În asemenea cazuri întrebarea clasică este oare ce anume îi amintește această situație traumatizantă, iar răspunsul iese rapid la iveală. Clienta mea și-a dat seama că la fiecare asemenea discuție în grup se simte de parcă ar sta ca pe vremuri, la masa de prânz, familială, unde numele ei a fost Tine-ți gura. Părinții o considerau proastă, în cel mai bun caz capabilă să devină secretară și fără nici o șansă pentru studii superioare.

Noroc că ea nu i-a crezut și a demonstrat că are capacități multiple. Dar și acum, după atâția ani, în orice situație de grup ea alunecă involuntar înapoi, în atmosfera umilitoare a meselor de familie și tace ca în acele vremuri. Mai precis tăcea. De când a reușit să traseze clar delimitarea între „atunci” și „acum” și a realizat că trecutul mort poate fi înlăturat, nu mai amuțește dacă tematica este dezbătută de mai mult de patru persoane.

La urma urmei, cea mai semnificativă componentă a autoaprecierii este acceptarea de sine, împreună cu toate calitățile bune și rele, strălucite sau mai puțin atractive ale ființei noastre. Mesajul către exterior este simplu și univoc:

„Acum asta este, mereu se schimbă și într-o oarecare măsură se îmbunătățește, lucrez la el nu e forma finală, sper să fie acceptabil – dar dacă nu, eu mă stimez și atunci, mă apreciez și uneori, foarte silețios, îmi adresez și laude de sine.”

Cu alte cuvinte, din apelativul de odinioară „sunt numai eu” am eliminat cuvântul „numai”.

Baraj și potop

Ce ne facem Însă cu o calitate proastă al cărui opus este de asemenea o deficiență? Urmărim cu nedumerire pe cei extrem de inhibați, atât de complexați Încât nu sunt În stare să se descurce, nu au curajul de a vorbi, acționa și poate nici chiar de a exista. În același timp, condamnăm individul fără limite, dur, care se comportă ca elefantul în raionul de porțelan­zdrobește, sparge, distruge, calcă( la propriu sau la figurat) tot ce întâlnește înjur, își permite orice vor mușchii săi. Așadar nu este bună inhibiția, dar nici lipsa acesteia. Deci?

Răposatul Professor Joad, popular filozof și înțelept al televiziunii, ar fi răspuns la această întrebare că „depinde ce înțelegem prin inhibiții”. În interpretarea mea înseamnă o barieră, o piedică care nu lasă curs liber sentimentelor normale ale individului, fie acestea nobile sau mai puțin adorabile; în situații severe inhibiția condamnă victima sa la o viață schiloadă „cujumătate de măsură”.

Ca și terapeut urmăresc de peste douăzeci de ani cum funcționează o asemenea barieră, ce efecte are, deoarece știm că fiecare sentiment are propria încărcătură de energie, ceea ce dacă nu găsește o exprimare adecvată, se va răzbuna într-o formă sau alta.

Când inhibiția dăunează

Există inhibiții simple. cu acțiuni în plan superficial de care ne putem debarasa relativ ușor. Exemplul potrivit este o altă clientă de-a mea, inteligentă și spirituală, care avea opinii originale despre rezolvarea multor probleme modeme, dar acestea le putea exprima doar în conversații private; credea că ar muri instantaneu dacă ar fi obligată să vorbească în fața unui public larg deși avea toate aptitudinile necesare. numai că nu credea în ele. A crescut În umbra a patru frați mai mari și a unui tată dominant – ea, ca unică fată era mereu redusă la tăcere. Pe parcursul exercițiilor noastre comune a scuturat treptat acest dresaj tiranic, iar încrederea ei în sine s-a dezvoltat suficient ca după un timp să se înscrie la un curs de prezentatoare, pe care l-a și absolvit, chiar dacă uneori a necesitat o voință probatoare. Mai mult, a fost o absolventă de succes. Din acesta s-au Înfiripat o serie de alte triumfuri: pentru prima dată în viață s-a simțit bine în pielea proprie, în consecință și în lume.

Situația este mai dificilă, dacă inhibiția își încearcă victima pe plan sentimental. Asemenea probleme au originea aproape fără excepție în răni timpurii, trăiri de care nici nu ne amintim ca adulți, însă până nu reușim să le aducem din subconștient în conștient nu reușim nici să le tratăm. Iar aceasta poate avea urmări grave. Sentimentul reprimat, sugrumat își

Pag. 6 – 11