Iannis cel nebun pentru Hristos

Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câștigat smerenia lui Hristos prin nebunia în fața lumii –, precum și un moment din minunata sa viață. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepții lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârșitul veacurilor. Numai să avem ochi să-i vedem și mintea ca să le urmăm…

Fragment din cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos”:

„Bunul meu Anastasios,

Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colțișor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de știre că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.

Nu-ți ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinți cartea vieții mele. Mă roșesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii și al păcatului.

Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învățat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbești cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi așadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să șteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge și demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvățată, ca și mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.

Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puțin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-și salveze plutonul. Mă punea să citesc și să recitesc, cu puțina mea știință de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalți și a câștigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă și în suferință. Să te faci ostaș al lui Hristos. Atunci o să devii erou».

Așa am fost crescut în credința lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învățat să-i iubesc pe Sfinți și pe Maica Domnului, și să-i mulțumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos și pe Sfinți, viața devine frumoasă. Trăiești în Rai», spunea ea.

Știu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ți spun. La vârsta de douăzeci și doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă și nu mai avea nădejde de viață. Îl chema Dimitris și era din Ioannina. Absorbit de rugăciune și plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund și îngenuncheat, preotul nu m-a văzut și m-a închis în biserică.

Într-un mod neobișnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineața. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră și căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă și mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră și atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine și Și-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat și a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.

Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulțumesc pentru că mi-a curățat inima și m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineața a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoșător, care îl trăgea de cap ca și cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut și s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci și l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat și preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă lovește și mă arde». Sărmanul preot nu înțelegea ce se întâmplă și m-a luat drept hoț. A luat un lemn și a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam și cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit fețele oamenilor și singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci și să mă rog.

«A înnebunit sărmanul copil. Cine știe ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea… Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har și binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ți-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învrednicești într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile și te-a chemat în oastea Fiului și Dumnezeului ei. Mare este harul ei».

Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiță, Arethi, s-a îmbolnăvit grav și mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinții ei emigraseră în Germania. Avea febră mare și bătrâna nu știa ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când șopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă și atingând fața copilei. Apoi a binecuvântat-o și și-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus și a plecat.

Îndată Arethi s-a sculat și a alergat în brațele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puțin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat și niște glume neghioabe. «Să-l țineți pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a pășit în casa noastră, nepoțica mea s-a făcut bine».

M-am simțit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare și să citesc Psaltirea ore în șir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.

Așa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reușit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăția de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiți pe toți oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana și mă rugam Sfinților și lui Hristos să o vindece, pentru că, așa cum trupul suferă de răni, întocmai așa se întâmplă și cu sufletul nostru. Sufletul omului se rănește și se îmbolnăvește când trăiește departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos își găsește fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeași «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăiește într-o lume iluzorie, din care nu poate ieși.

* * *

Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniștit. Niciodată nu lipsise, așa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curățând canalizarea de pământ și necurății.

- Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te așteaptă la brutărie și tu cureți canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?

- De dimineață caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, așa că le curăț pe toate. Și de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot și gunoaiele, a spus el zâmbind. Așa că mergi și spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute… Nu-i de glumă, a continuat el.

Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a amenințat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis și-a terminat lucrarea și s-a întors mulțumit la casa sa.

- Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ți le dea, pentru că i-ai curățat canalizarea, a continuat acela râzând.

În după-amiaza aceleiași zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, amenințători. Tuna și fulgera, și a început o ploaie torențială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar și mașini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reușeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la fața locului, ca să vadă el însuși care sunt pagubele. Toți locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers și în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:

- Domnule primar, să mergi să-i mulțumești lui Iannis, care ieri dimineață a curățat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.

Brutarul a spus și el același lucru primarului:

- Din fericire, domnule primar, nebunul a curățat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.

- Iată că este nevoie și de nebuni, a spus primarul zâmbind.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 12.