Trenule, unde ne duci?
Cum a ieșit dimineață din casă, Vasile Bujor a și
văzut printre scândurile gardului un șirag de ochișori: negri, albaștri, căprui,
verzi – și toți ochii aceștia se boldeau la un pom de cireșe care se coc devreme
și tocmai erau bune de mâncat. Gospodarul, tot în treburi, nici n-a luat seama
la ce se întâmplă în grădina lui.
– Bu-un, se apropie stăpânul și
băieții o rup la fugă care încotro; da Vasile, de colo: Ia stați, bre! Eu știu
de ce fugiți: nu vă puteți cățăra în pom, așa-i?
Băieții se uitau unul
la altul: nu cumva e o cursă la mijloc?
– Eu pot să mă sui și fără
scară, a zis Iacobaș.
Apoi ceilalți, unul câte unul, au trecut de partea
lui Iacobaș. Numai Luca, mai fricos, a spălat putina, zicând că-l doare un
deget.
O clipă zăbavă și pomul era pli-i-in de copii, c-au prins curaj
și fetițele de pe uliță. Ba s-a urcat și Olguța, fata lui Vasile Bujor... Și
uite așa, n-a mai rămas o cireașă în pomul acela, iar copiii s-au întors cu
ochii plini de lumină, pe la casele cui îi are.
Tocmai pe-atunci, s-a
întors și gospodina casei de la iarmaroc. Când a văzut pomul gol, s-a uitat lung
la Vasile:
– Ai mai făcut o poznă, măi Bujor cu ochi albaștri. Dacă n-ai
băieții tăi, iaca, îi găsești pe uliță când îți trebuie…
Nici prin cap
să le dea însă, unora dintre copiii care au mâncat atunci cireșe, că în noaptea
aceea o să-i aresteze. Ba că o să-l scoată cu pușca din casă și pe omul care le
dăruise un pom întreg de cireșe!…
Știau despre asta numai câțiva
militari, ascunși în Văgăuna Bursucului, nu departe de satul basarabean Sofia.
Unul împărțea cartușe, altul încărca arma, al treilea ascuțea baioneta… Mai
venea pe aici, tupiluș, și câte o coadă de topor din sat, să-l pârască pe
careva…
Era 12 iunie 1941. Totul era gata, numai că așteptau pârdalnica
de noapte, după întâiul cântat al cocoșului, când necuratul își bagă coada în
viața oamenilor.
Că zburau de acum pe la granița Basarabiei avioane
nemțești încărcate cu bombe, militarii sovietici din Văgăuna Bursucului habar nu
aveau. Alta era grija comandanților lor! Ei aveau ce aveau cu copiii care
mănâncă cireșe și cu cei care cresc cireși. De ce? Păi să mai facă schimb – pe
noi să ne tot ducă în Siberia, la foame și îngheț, iar ei să vină la cireșe și
la toate cele de-a gata. Ba, chiar să se facă stăpâni în casele noastre și pe
pământurile noastre!…
Olguța tocmai visa că un fluture își cere voie să
se așeze pe una dintre florile ei din fața casei, când aude niște bătăi
strașnice în ușă. N-a apucat tata să deschidă, că au și fărâmat ușa. Au năvălit
doi, cu puștile: unul cu cicatrice pe față, celălalt cu nasul turtit și ochi
înguști. Alți doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de
înțeles, în rusește, să se îmbrace iute și să iasă afară.
– Mamă!…
Tată!… Unde ne duc?
Mama amuțise de tot. Doar ochii îi alergau speriați,
de colo-colo.
|
Adevăr Divin
