În afară de o populație mai puțin densă și de absența unei capitale de o anumită
importanță, îmi imaginam că aspectul regiunii nu se schimbase prea mult din
timpul când Suddhodana, prințul „bogat în orez“, domnea la Kapilavasthu. Atunci,
ca și acum, păduri mai mult sau mai puțin întinse erau separate de spații
defrișate cultivate în jurul unor mici și rare cătune. Descrierile din poveștile
despre tinerețea lui Buddha justifică această opinie.
Campam din nou sub
manghieri; locul făcea parte din districtul Toliava sau era la granița acestuia. În fiecare zi plecam pe elefant – pentru a străbate pădurile vecine și mă
întorceam în tabără în cursul serii.
Era în continuare vorba despre
căutarea de ruine, de „pietre“, cum spuneau băștinașii. Dacă aș fi renunțat la
acest pretext, ar fi trebuit să plec; șederea mea fără motiv ar fi părut bizară
și chiar suspectă.
Într-o zi, am fost informată că trei coloane – două
culcate la pământ și una în picioare pe jumătate îngropată în pământ – se găseau
într-o pădure a cărei lizieră se zărea la orizont, la marginea unei mari câmpii
necultivate. Descriind un semicerc de-a lungul acesteia, o zonă cu copaci,
unindu-se cu pădurea, se întindea până în vecinătatea taberei mele.
Trecuseră deja primele ore ale dimineții când am fost gata de plecare. Lall,
care servea drept ghid, își manifestă intenția de a scurta drumul luând-o direct
peste câmp. Ideea sa îmi displăcu profund; soarele ardea pământul presărat cu
pietricele albicioase, producând o reflexie orbitoare, și căldura era toridă. Am
propus să mergem prin pădurice, urmând curba de la marginea câmpiei.
Ce
conta dacă mai lungeam traseul cu câțiva kilometri, unul în plus sau în minus nu
îi deranja pe elefanți. Dar Lall se încăpățâna ca un măgar; nu voia să trecem
prin junglă. Nu m-am chinuit să mă contrazic cu el; de altfel, nici nu-mi
displăcea ideea de a face o plimbare singură pe sub copaci. Am cerut deci ca
elefanții să meargă să mă aștepte la capătul câmpiei, de unde să mă ia ca să ne
continuăm drumul.
Plăcerea pe care o așteptam s-a dovedit curând mai mică
decât crezusem că va fi. Traseul, care părea la prima vedere a fi o cărare, era
blocat din loc în loc de hățișuri pe care trebuia să le ocolesc; era foarte cald
chiar și la umbră și începeam să obosesc când, deodată, am ajuns într-un fel de
poieniță și am simțit nevoia să mă așez. Am căutat cu privirea un loc convenabil
și, în timp ce făceam asta, am zărit la rădăcina unui copac oase mari
împrăștiate, evident ale unui bivol. Vreun bivol mort pe care șacalii l-au
devorat, mi-am spus.
M-am așezat deci și m-am lăsat în voia meditațiilor
mele preferate.
În cursul atâtor ani petrecuți în India, mintea mi se
îmbogățise nu doar cu cunoștințe de ordin filosofic, ci și cu multe povești
despre viața anahoreților din păduri. De mult timp luasem și obiceiul meditației
intense, așa-numita samadhi a indienilor, în timpul căreia percepțiile
senzoriale nu provoacă nicio reacție mentală, ceea ce face să se afirme, în mod
impropriu, că, în această stare de concentrare a minții, nu vezi, nu auzi etc. |
Adevăr Divin
