Respiră cu mine

Autor:

Autor: Diana Caragiu

Editura:

Poezia practicată de Diana Caragiu se remarcă prin puternica intuiție dinamică, pe care critica nouă a numit-o și „continuare ruptoare”, ca o continuitate în discontinuitate, ce propulsează dansul irezistibil al textului poetic. Fără doar și poate, poeta are „nerv”.

Respiră cu mine

20.00 RON

Cumpără

Apreciere 5 / 5 (2 voturi) | 0 review-uri

Detalii:

Diana Caragiu e, din prima clipă, Diana Caragiu. Adică e un poet care rămâne în poezie de la prima venire. „Eu sunt eu”, o sintagmă din poemul „eu rămân” („eu n-am să plec, spun / eu sunt eu / tu poți să potcovești un trifoi / dimineața ta știe să stea în cumpănă / să țină pe umeri două căldări goale / să mulgă a fi / să bem fără de moarte”), mi se pare, astfel, definitorie pentru acest insolit și incitant volum de debut de acum, „Respiră cu mine”.

Textele ei sunt complice cu realul până la un punct, acest punct fiind ales deloc întâmplător, pentru că dincolo de el are loc o explozie a imprevizibilului care aruncă logica în coșul cu locuri comune. Astfel, ni se impune ideea că avem de-a face, limpede-limpede, cu o cerebrală. Autoarea se complace (și bine face) în a „scrie” scenarii cu trepte independente între ele („timpul, desfăcut la doi nasturi, ușor indecent, croșetează / unul pe față, unul pe dos”), acestea, treptele, putând fi permutate, cu o relativă ușurință, în permanență între ele, cu bucurie, cu ironie, cu ingeniozitate, cu sarcasm, în genere de fiecare dată cu inteligență electrică.
• Nicolae Tzone
Poezia practicată de Diana Caragiu se remarcă prin puternica intuiție dinamică, pe care critica nouă a numit-o și „continuare ruptoare”, ca o continuitate în discontinuitate, ce propulsează dansul irezistibil al textului poetic. Fără doar și poate, poeta are „nerv”. Știe să se avânte pe firul întins din cuvinte ca un acrobat pe sârmă. La acest nivel, sinapsele verbale par că traduc mișcarea nervilor și a reflexelor nervoase, care manifestă un comportament ce contrariază așteptările, induc mici șocuri kinestezice și respiratorii, care, repetate ritmic, ne învață cum să respirăm existența ALTFEL decât în mod obișnuit. Această descătușare a mișcării devenită posibilă prin procedee poetice este esențială pentru o întemeiere întrupată a unei gândiri înnoite. Raportul dintre excitație și inhibiție cunoaște acum o modificare fundamentală. În această zonă subliminală se nasc nu atât idei și semnificații distincte, cât, putem spune, aici ia ființă ATMOSFERA în care ele pot respira și trăi.

În acest sens, foarte bine ales ne apare titlul volumului „Respiră cu mine”. Mișcarea nervului reflectă sinergia dintre spațiu și ființă. Din felul cum zvâcnește nervul, se secretă virtual însăși imaginea unei anumite realități, universul poetic fiind o existență, după cum se știe, POSTERIOARÃ, nu anterioară REACȚIEI subiectului. Tocmai această reactivitate are putere constituantă de lume. În cazul lui Mozart, s-a spus, viteza gândului trăită ca posibilă determină desfacerea spre Viață a acelor structuri morbide și masificate care exercită o presiune continuă asupra sistemului nervos, cel care, de fapt, opune rezistență tuturor factorilor adverși și astfel consumă masiv și sistematic energie. Ei, dacă această atmosferă de apăsare tracasantă cu care nervii, de altfel, s-au învățat va fi suspendată brusc și se va face vid, atunci fibra nervoasă – atât cea senzitivă, cât și cea motorie – brusc va cunoaște o tresărire intensă, ca un fel de zbatere în gol generatoare de electricitate poetică.

În poezia Dianei Caragiu astfel de descărcări electrice ne întâmpină la tot pasul. Poeta știe cum să pună și apoi subit să-și ia mâna de pe lucruri. Lucrează predilect cu gestul, cu mâna, cu inducția adesea cutremurătoare a unei fine atingeri, dozate astfel cu bună știință. Vocabulele bolovănoase ce-i ies în cale stau acolo nu ca niște pietre de poticnire, ci ca niște prilejuri de a demonstra virtuțile „jocului de picioare” ce știe să dezamorseze cu nonșalanță bombele. Gesticulația ce se vrea împănată cu savoare teatrală, vocalitatea orientată cu față, cu piept, cu arătător cu tot spre interlocutor, nelipsită fiind, altminteri, de accente gureșe, toate acestea emană un farmec viguros, demonstrând încă o dată puterea atitudinii, triumful simulărilor imaginare întemeiate pe o conduită neezitantă.

Arta nu reflectă, ci produce realitate. Îți trebuie curaj și chiar oarecare „tupeu”, în sensul bun al cuvântului, ca să înfrunți, astfel, o gramaticalitate deterministă și obtuză și până la urmă să reușești să scurtcircuitezi acele sinapse atavice cu care vechea țesătură a lumii se arată solidară. Diana Caragiu e, însă, o ființă temerară. Ea pune pasul apăsat și înaintează cu ochii închiși pe străzile țuguiate...
În acest context, lumea devine, cum spunea Merleau-Ponty, un predicat antropologic. Poemul intitulat „Stâng, drept, stâng, drept” e unul captivant, foarte bine scris. Continuarea ruptoare funcționează aici atât de bine, încât receptorul poate fi dus cu preșul mult și bine, fără a conștientiza imediat faptul că referința la care el se gândea deja s-a schimbat... Poeta e pricepută în a pune în scenă astfel de mutații neanunțate. Iată cum sună finalul neanunțat al poemului menționat: „și, katiușa,/ vino și tu mai aproape...” Acest „și”, aparent nejustificat în contextul logic al lecturii, seamănă cu alunecarea artistică a patinatorului, care cu aceeași grație înaintează și cu spatele, și cu fața.

Ritmul și percuția propulsate cel mai adesea prin amorsarea sincopelor reprezintă un mod de detentă textuală privilegiat de poetă. Cuvintele zvâcnesc cu niște reflexe rotuliene ce aruncă genunchii în zbor peste spațiu, și, totuși, nu se semnalează stări de aprindere și de înfierbântare dintre cele așteptate să se întâmple, consecutive unui consum de efort masiv și unor mișcări antrenând forțele de frecare cu aerul. Nu se aud gâfâituri de niciunde. Ținuta actantului spinto-poetic e în următoarea secundă mai relaxată decât niciodată. Urmele efortului absente încalcă fulminant legea conservării energiei. Driblingurile făcute printre cuvinte, lucruri și sentimente ne sugerează un dans complicat în care picioarele nu se încurcă între ele, deși au toate șansele s-o facă. Salturile de plan și de perspectivă, micșorând sau dilatând subit imaginile în raport cu apropierea de observator, transcend cu grație logica de fier a intervalului, desfac chingile lui res extensa, pe care e ca și când îl desființează printr-o mutație instantanee, asta vrea să spună, o mutație întâmplată atât de rapid, ca și când nu s-ar fi întâmplat. Cel mai adesea, prezentul referinței nu urmează să fie sudat cu trecutul ei, deși timpul continuu și coeziv al gesticulației, ce nu cunoaște perturbații, vine să dezmintă această ruptură asumată cu dezinvoltură. Pe unde trece, acest tren de unde poetice stârnește curenți de aer ce alungă aerul stătut.

Un poem frumos lucrat ni se pare a fi și „la marginea zilei”. Aici apare pus la lucru un notoriu principiu de poetică: mai ales autoreflectându-se se propulsează și se transformă textul. Reflectările, similitudinile, omofoniile, omologiile suscită decalaj și relansare. În prim-plan țâșnește un numitor comun de toată frumusețea, la care se împart fără zecimale inutile toate celelalte imagini, sonore, vizuale, tactile etc., rotite de caruselul textului, și acest numitor comun este... capra. În orice direcție am privi, se formează ușor izotropii, parafraze. Capra mică mestecă mărunt. Iată o metaforă structurală a literalității, ce ne aduce-n memorie litera jucăușă a lui Hawthorne. Piatra crăpată în patru e o expresie anagramată în cuvântul capră, capra patrupedă, desigur, nu e de uitat nici acest amănunt. Cine sare de pe un picior pe altul o face pentru că și capra sare, dar și pentru că a sări capra e un joc îndrăgit de orice copil. Palmele se suprapun cu câmpul pentru că din ambele mănâncă ea... căprița tza.

Efectul consecutiv poartă un nume în poetică: „lampa lui Aladin”, cea ținând închise în ea lumi uriașe, așa cum o literă-sămânță strânge în ea un cuvânt-arbore. Cu liniile ei cotite, palma amintește de brazdele câmpului. Palma e un câmp miniatural, câmpul, o palmă uriașă. Miniaturizarea amintește continuu de natura culturală, de natura de artefact a imaginii poetice, care se situează mai presus de referenți și pe care îi mișcă așa cum vrea ea, având putere ludică și spirituală asupra lor. „Capra se uită la mine. Eu îmi văd chipul”. În acest punct de reușită extravazare textuală, proiecția în afară a imaginii de sine consfințește triumful subiectului zerologic, care se află pretutindeni și nicăieri și pentru care toate, inclusiv eul propriu, sunt perspectivate ca niște clare figuri de lumină.

Să nu uităm că esența poeziei e dată de figură, de trop, implicit sau explicit figura găsindu-se în orice punct. Gulerul brodat iarăși apare ca o punere în abisal a acelorași evenimente, broderia aruncând un link subliminal spre floricelele mestecate de capră. Textul se remarcă și printr-o sintaxă care dansează, ducând la încrucișări de gene semantice, un proces necesar pentru a da curs atât intropatiilor, cât și plutirii atopice a eului liric.
• Carmen C. Lasswell, filolog, dr. estetică

Vezi mai mult ▷

Stoc

Stoc În stoc

Preț

Preț 20.00 RON

Discount

Discount 0%

Preț final

Preț final 20 RON

I.S.B.N.

I.S.B.N. 978-973-698-358-0

Respiră cu mine

Detalii:

Caracteristici:

Omul devine ceea ce gandeste

Vindecarea glandei tiroide (Medium Medical)

Opere complete (Neville Goddard)

Magia (Secretul Cartea 3)

Poti sa-ti vindeci viata

Codul emotiilor

Oracolul fazelor lunare

Tarotul Rider Waite

Limbajul secret al corpului tau

Secretul (Cartea 1)

Nu sunt produse la această categorie

Rezervă	în librăria
	din Brașov