Un adolescent
beteag
Soarele
se pregătea să răsară de după culmea Adâncatei. Deja, razele sale străpunge au
norișorii de vară ca niște suliți. Sătenii din Pulberea începeau să se
trezească. Liniștea dimineții era spartă de strigăte ici și colo. Dinspre
grajdul CAP-ului se auzeau mugetele vacilor. Cereau mulsul de dimineață. Pe
străzi nu apăruse țipenie de om. Era încă devreme.
Ana
se trezi gemând și ieși în curte. Găinile cotcodăceau în coteț. Le dădu drumul
și le aruncă un ciur de boabe de grâu. Acestea prinseră să ciugulească vesele.
Cocoșii se întreceau cu cântatul. Femeia luă o covățică de pe prispă și începu
să culeagă în ea perele mălăiețe căzute în timpul nopții. Aveau un păr mare,
rotat, chiar în fața casei. Acolo îl pomenise de când se știa ea. Făcea pere de
vară mici, dar foarte gustoase.
Costache
se arătă în prag îmbrăcat deja. Se rezemă de diregul din fața ușii și-și
aprinse o Mărășească. Trase din ea cu sete și comentă:
– Măi
fimeie, da’ știu că s-o făcut pere anu’ ista. An bun.
– S-o
făcut, îl aprobă Ana. Ne-o dat Dumnezău di tăti’. Vezi di s-o trezât copchiii!
– Da’
ci-i atâta grabî?
– Păi,
nu mergim sî plivim lotu’ nostru di la CAP?
– Așă-i.
Tre’ sî mergim.
Bărbatul
se întoarse și intră în casă. Ana răsturnă copăița cu pere într-o cadă
acoperită cu o velință și trase velința înapoi. Acolo dospeau perele Pentru țuică.
Își frecă mâinile și se apucă din nou de cules. Fructele galbene și moi zemuiau
de-i încleiau degetele.
Anișoara,
fata cea mare, ieși din casă. Se întinse de-i pârâiră oasele, apoi salută:
– ‚Neața
mamî!
– Bunî
dimineața! îi răspunse maică-sa. Băieții s-o trezît?
– Încî
nu.
– Mergi
tu șî scoati-i din culcuș! Cî dac-ar ci după ei, ar dormi pânî la prânz.
Fata
plecă să îndeplinească porunca. Cei doi frați mai mici dormeau în odăița din
spate, lângă bucătărie. Amândoi împărțeau un pat mare, cu saltea de fân. Deși
tatăl îi trezise, ei mai leneveau încă. Anișoara îi luă la probozit:
– Puturoșilor,
pânî când vreți sî zăceți în pat?
– Iete
la e, Căline! spuse Costel. Da’ ră ești, fa.
– Mama
vă așteaptî afarî. Imediat.
Călin
sări primul din pat. Înaintă către spetează să-și ia hainele. Își târa vizibil
piciorul stâng, dar se mișca agil, cu îndoituri din mijloc. Costel, mezinul
familiei, îl urmă fără chef. Știa el că vor merge la lotul de legume, să
plivească buruienile. O treabă care nu-i plăcea de fel. Nu putea zice nimic,
însă. Costache
Dogaru,
tatăl lor, era iute la mânie și avea palma grea.
Călin
se îmbrăcă iute și ieși pe prispă.
– Îs
gata, mamî, anunță el.
– Vin’
di m-agiuțî! îl chemă maică-sa.
– Imediat,
mămucî, imediat.
Băiatul
șotâncăi până sub păr și îngenunche, căci nu putea sta aplecat. Începu să
strângă cu viteză fructele din preajma lui. Le aruncă în covățică și se mută
mai departe. În urma lui, nu rămâne a nimic. Lucra foarte meticulos.
Costel
apăru, trăgându-și cămășuța pe el.
– Da’
eu ci fac? se interesă el.
– Tu
ti urci în pom, îi răspunse maică-sa. Scuturi cât poți di bini.
Băiețelul
nu mai așteptă alte lămuriri. Se prinse de trunchiul bătrânului păr și început
să se cațere ca o maimuțică. Ajunse aproape de inima coroanei și scutură
puternic. Un val de pere căzu cu zgomot, ca niște bombițe. Mai scutură de
câteva ori, apoi înaintă către vârf.
–
Distul! îl opri maică-sa. Sî nu sî rupî ceva și sî cazi. Câ-ni ajungi un olog
în casî.
Inima
lui Călin se strânse, căci despre el era vorba. Se născuse cu displazie
congenitală, către sfârșitul iernii anului 1960. Părinții priveau diferit
boala. Maică-sa, mare bisericoasă, era convinsă că-i lovise pedeapsa lui
Dumnezeu pentru păcatele vreunui străbun. Taică-su, mai dintr-o bucată, îl
purtase un’ timp pe la doctori, apoi se lăsase păgubaș. Călin nu era nici
primul, nici ultimul șchiop din lumea asta. Cam așa gândea el. Băiatul creștea
cuminte și muncitor. Asta conta mai mult. Nici cu școala n-o ducea rău. Nu era
el premiant, dar nici pe la coada clasei. Putea învăța și el o meserie, ceva.
Costache
și Ana nu știau că băiatul suferea însă pentru defectul lui, mai ales când
părinții vorbeau cu nepăsare de el. Ar fi vrut ca măcar ei să nu-i amintească
că nu era la fel cu ceilalți copii. Și așa tovarășii de școală și de joacă nu-l
scoteau din Șontorogu, Beteagu, Ologu și alte porecle răutăcioase. Cât timp
fusese mic, nu prea le băga în seamă. Acum, că se înălțase la 14 ani, devenise
mai sensibil. Nu răspundea niciodată la apelativele insultătoare, dar le simțea
ca niște lovituri în suflet. Tare ar fi vrut să fie și el un copil normal.
Da,
acesta era visul lui Călin Dogaru: să fie un copil normal, chiar și mai
prostuț. Fusese și la biserică cu maică-sa și se rugase fierbinte să se
găsească leac și pentru piciorul lui beteag. Nimic bun nu urmase și Călin
căpătase încrederea că nu toți oamenii sunt ajutați de Dumnezeu. Nu-și găsea
nici o vină și suferea în tăcere. După slujbele de la biserică, încetase chiar
și să râdă din suflet, ca toți pruncii. Nu mai putea râde. Fălcile i se
încleștau și un nod i se punea în gât, când alți copii râdeau. Își dădea seama
că el era altfel, dar nu știa ce să facă. Mai că-i venea să creadă spusele
mamei. Era el pedepsit de cineva pentru ceva păcate. Nu-și putea descoperi însă
acele păcate, deși se gândise de multe ori la ele.
–
Strângiți voi restu’! le porunci Ana. Eu mă duc sî fac un pui de mămăligî șî
niști scrob.
– Las’
pe noi! o încredință Călin că vor duce treaba la bun sfârșit.
După
plecarea mamei, băiatul beteag se ridică să-și dezmorțească genunchii. Luă o
pară mai pârguită și o gustă. Parfumul îi umplu nările și dulceața îi înfioră
plăcut papilele gustative. Simțea una din puținele lui plăceri. Plăcerea unei
mâncări bune. Restul plăcerilor, chiar și joaca pe toloacă, i se păreau șterse și
fade. Cu cât creștea, cu atât se întărea acest sentiment.
Călin
aprecie din ochi perele răspândite prin curte și-l îndemnă pe Costel:
–
Să-i dăm bătaie, că ne prinde Soarele din urmă!
Soarele
îi ajunsese deja. Se ridicase curat și vesel peste culmea Adâncatei. Băieții
zoreau să termine de cules rodul bogat. Nu prea aveau ce discuta. În lume, se
purtau de parcă n-ar fi fost frați. Fiecare cu grupul lui de joacă. Fiecare cu
treburile lui. Un destin nemilos îi despărțise fără ca ei să-și dea seama.
Diferența
de vârstă nu era mare. Călin trecuse în clasa a opta iar Costel, într-a șasea.
Călin era însă mult mai matur decât vârsta sa. Asta observau și profesorii, singurii
care nu-i luau în seamă defectul. Din această cauză, Călin iubea școala. Era un
loc în care el era tratat ca un om normal. Învăța bine de dragul școlii. Nu-și
punea problema alegerii unei profesii sau
Pag. 5 – 9 | 
Adevăr Divin
