Neîncrederea va modifica felul în care îi privește pe ceilalți. Îi
cercetează cu multă atenție pe cei din jur, surprinde fiecare schimbare
din mediu, ceea ce percepe i se pare că trebuie înțeles în mod diferit.
Precum un program de calculator sofisticat, integrează toate datele pe
care le selectează și creează noi și noi legături la nivelul câmpului
său perceptiv. Deși înainte totul părea de la sine înțeles, acum totul
este de gândit și de analizat. Începând cu părinții săi cu două fețe.
Ceea ce e atât de neplăcut pentru el, încât dispoziția sa se schimbă
fără încetare. Adulții, care au uitat cum e să fii copil, numesc
această etapă din viață „perioada capriciilor“.
Nimeni nu suflă niciun cuvânt despre nesiguranța care apasă pe
umerii copilului, a cărui dezvoltare e plină de întrebări
înfricoșătoare.
Printre acestea, una dintre ele are întâietate: când își dă seama că
mama este răutăcioasă, motiv pentru care o iubește mai puțin, oare și
ea îl iubește mai puțin?
O întrebare ce nu poate fi pusă și care pătrunde în carnea copilului ca o otravă. De aici înainte, viața se umple de temeri.
Din acel moment, copilul se concentrează pe dezvoltare, temându-se
de timpul care trece și, aparent contradictoriu, așteptând cu nerăbdare
să treacă mai repede. Cea mai mare parte din timp și-o dedică
descoperirii lucrurilor care îl solicită, care-i cer un mare consum de
energie.
Ca să mențină acest ritm frenetic, copilul se odihnește uneori cu
degetul în gură, sugând cu aviditate această părticică din el cu un gust
atât de liniștitor.
Copilul cu papucii noi, pe care îi poartă cu atâta grijă, nu-i scapă niciun moment din vedere.
Pășește cu o încetineală infinită, apoi imediat grăbește pasul:
experimentează mișcarea și echilibrul pe care i-l asigură încălțările.
Încrezător, își dă seama că, deși pășește tot mai repede, pa¬pucii își
păstrează forma și soliditatea. Mulțumit, își ridică privirea,
permițându-și în sfârșit să-i scape din ochi pentru câteva secunde,
convins acum că vor rămâne pe loc.
Cu o mișcare circulară, cuprinde cu privirea tot spațiul din jur.
Liniștit, privește atent lumea de sticlă în spatele căreia se află.
Vitrina îl protejează de zgomot, de mulțime, într-atât încât a uitat de
această realitate.
Apariția siluetelor noastre în câmpul său vizual îl zguduie din cap
pănă-n picioare. Un tremur abia perceptibil îi traversează trupul, în
timp ce chipul său e cuprins de o expresie de surpriză.
Ne vede.
Face ochii mari și se uită fix la noi, iar corpul lui devine nefiresc de imobil.
Silueta sa, rigidă, contrastează cu sentimentele sale tumultuoase,
într-un balet al stărilor de uimire, frică, plăcere și furie.
Copilul se adună și, cu o mișcare bruscă, își verifică în primul
rând picioarele. Apoi ne privește și din nou își coboară capul către
papuci.
Nimic nu s-a schimbat.
Papuceii nu s-au mișcat, sunt tot acolo.
N-a pierdut nicio părticică din el.
E întreg.
Își contractă mușchii, într-un efort de a-și conștientiza identitatea corporală, apoi expiră, ușurat.
Sosirea noastră în lumea lui n-a schimbat nimic.
Privirea noastră nu i-a furat papucii.
Ochii noștri se apleacă asupra lui, însă nu pătrund prin el.
Aceste noi date îi permit să-și pună la lucru calculatorul intern,
să decodeze informația și să o transmită sistemului de gânduri. Face
eforturi să crească, extrăgând din experiențele sale... |
Adevăr Divin
