Istoria Zenului

În perioada următoare confucianismul asimilează anumite precepte buddhiste, schimbându-se astfel în profunzime și dând la iveală așa numita filosofie speculati­vă. În timpul dinastiei Ming (1368-1659) sunt adoptate principiile fundamentale ale Zenului și este creată o școală grație căreia Zenul va exercita o puternică influență asupra cărturarilor, oamenilor politici și militarilor din China și Japonia.

Potrivit accepțiunii Zen, adevărul realizat de Sakya­muni odată cu trezirea sa nu a fost comunicat pe cale orală, nici cu ajutorul scripturilor, ci în mod direct, de la mintea maestrului la cea a discipolului. Această înțelegere mai presus de cuvinte a fost transmisă neîncetat, de la o generație la alta, dând naștere unei tradiții ce continuă să fie vie chiar și în zilele noastre.

Introducere

CAP. I ISTORIA ZENULUI ÎN CHINA

CAP. II ISTORIA ZENULUI ÎN JAPONIA

CAP. III SCRIPTURA ZEN ESTE UNIVERSUL ÎNSUȘI

CAP. IV BUDDHA, SPIRITUL UNIVERSAL

CAP. V NATURA OMULUI

CAP. IV ILUMINAREA

CAP. VII VIAȚA

CAP. ANTRENAMENTUL MINȚII ȘI MEDITAȚIA

APENDICE: ORIGINEA OMULUI

Note suplimentare la text

CAPITOLUL 1. ZENUL ÎN CHINA

1. Originea indiană a Zenului

Astăzi, putem găsi discipoli ai Zenului veritabil doar printre buddhiștii japonezi. Nu-i dăm de urmă în așa-zisa Evanghelie a lui Buddha și nici nu-l mai aflăm în China sau în India. Ceea ce știm cu certitudine este că precepte1e Zen provin de la însuși Buddha Sakyamuni, dacă nu chiar din perioada pre-buddhistă. Nu trebuie uitat că inițiații brah­mani practicau meditația, sau Dhyana, încă din timpuri imemoriale.

Reținându-și suflurile, cel ce-și stăpânește toate mișcările va respira încetinit pe nări. Fără greș, înțeleptul își va înfrâna mintea, acest car tras de cai nărăvași.

El va alege pentru exerciții un loc neted, curat, fără pietricele, departe de foc și de praf, învăluit de sunete binefăcătoare, cursuri de apă sau lacuri prin apropiere, umbrit, plăcut ve­derii, bine adăpostit.

Primele forme sub care Brahman se înfățișează celor care practică Yoga sunt: ceața fumegândă, soarele, focul, vântul, incandescența, fulgerele și o lună de cristal.

Când apar pământul, apa, lumina, căldura și eterul, când apar virtuțile, cele de cinci feluri, atunci cel care și-a forjat corpul prin focul practicii Yoga nu va mai cunoaște boala, bătrânețe a și durerea.

Se spune că primele roade ale Yogăi sunt ușurința mentală și corporală, lipsa bolii, reechilibrarea interioară, o voce plăcu­tă, o mireasmă dulce și o cantitate redusă de secreții.

(Svet. Upanișad, ii, 8-13)

Cea mai înaltă stare de conștiință survine atunci când cele cinci instrumente de cunoaștere (simțurile) împreună cu mintea nu mai sunt afectate de stimuli iar intelectul și-a încetat goana.

Yoga este tocmai această disciplinare completă a simțurilor. Totuși, practicantul nu trebuie să se lase obsedat de absența gândurilor, căci Yoga nu poate fi țintuită pe loc.

(Katha Upanișad, ii 10, 11)

Pentru a se putea concentra asupra obiectului meditației, prac­ticantul va trebui să-și stăpânească suflurile, să-și discipline­ze simțurile, să se dedice meditației, să-și focalizeze atenția, să urmeze calea introspecției și să realizeze unirea completă (samadhi). Iată cele șase fațete ale Yogăi. Experimentându-le, înțeleptul va întâlni pe creatorul de culoarea aurului, stăpânul, pe Brahman în persoană, cauza primă; apoi, depășind binele și răul, el va face astfel încât totul [respirație, organe de simț, corp etc.] să fie una în Marele Nemișcat (Brahman).

(Maitr. Upanișad, vi. 18)

Iată cum este descrisă altundeva modalitatea de focalizare a atenției spre interior (dharana):

Dacă practicantul presează cu vârful limbii în cerul gurii, stă­pânindu-și vocea și calmându-și gândurile și fluxul respirator, îl va putea vedea pe Brahman prin cunoaștere discriminativă (taraka). Când, după încetarea activității mentale, el își vede propriul Sine, mai mic ca firul de praf dar strălucind precum Sinele Suprem, el percepe identitatea dintre Sinele propriu și Sine, devenind lipsit de Sine. Acum, el depășește orice limi­tare, fiind fără cauză, complet absorbit în starea de conștiință pură. Acesta este misterul. ultim, eliberarea finală.

(Maitr. Upanișad, vi. 20)

Amrtab. Upanișad, 18, descrie trei modalități de a sta așe­zat - anume, postura Lotus (Padmasana), cu picioarele în­crucișate dedesubt; postura diagramei mistice (Svastika); și așa-numita postură favorabilă (Bhadriisana); în vreme ce Yo­gacikha recomandă postura Lotusului, cu atenția îndreptată spre vârful nasului, mâinile și tălpile strâns unite.

Însă primii buddhiști au considerat așa-numitul Zen brah­manic ca fiind heterodox față de cel propus de Buddha. Zenul provine din Iluminarea pe care a experimentat-o Sakyamuni la vârsta de treizeci de ani, în timp ce medita așezat sub Arborele Trezirii (Bodhi). Se spune că, după ce a ajuns la cunoașterea adevărului ultim, Buddha ar fi afirmat: „Toate formele de exis­tență, însuflețite sau nu, au parte de Trezire deodată”.

Potrivit tradiție, Sakyamuni și-a încredințat misterioasa doctrină „de la minte la minte” celui mai vechi discipol pe numele său Mahakasyapa cu prilejul conciliului care a avut loc pe Muntele Vulturului Sacru. Fiind recunoscut ca primul patriarh, Mahakasyapa a transmis la rându - i învățătura celui de-al doilea patriarh pe nume Ananda, ajungându-se astfel la Bodhidharma, cel de-al douăzeci și optulea patriarh19• Nu ne putem pronunța asupra acurateții datelor istorice, dar trebuie menționat că lista cu numele celor douăzeci și opt de patriarhi cuprinde mulți învățați eminenți ai școlii Mahayana, ca și ai altor școli din interiorul buddhismului, precum Așvaghosa, Nagarjuna, Kanadeva și Vasubhandhu.

2. Bodhidharma aduce cu el Zenul

Un eveniment de primă importanță pentru istoria buddhismului a avut loc o dată cu sosirea lui Bodhidharma în China. În jurul anului 520 d. Ch.24, el nu aduce din su­dul Indiei niște scripturi lipsite de viață, ci întruchiparea vie a învățăturii legate de Iluminare, spiritul lui Sakyamuni, ceea ce face din el o figură unică în istoria Zenului. Nu trebuie să ni-l închipuim ca pe un misionar dornic să intre în grațiile ascultătorilor. Comportamentul său era total diferit de cel al predicatorilor moderni. Orice comparație cu un misionar din zilele noastre este exclusă. Dacă acesta din urmă zâmbește, sau încearcă să zâmbească tuturor celor întâlniți în cale, vorbind politicos, Bodhidharma nu zâmbea nimănui, privindu-și insistent interlocutorul, pentru a-i pătrunde în cele mai as­cunse unghere ale sufletului. Dacă misionarul modern are grijă să fie mereu impecabil îmbrăcat, proaspăt ras și pieptă­nat, Bodhidharma era total indiferent față de felul cum ară­ta, purtând întotdeauna aceeași robă de un galben spălăcit. Dacă misionarul modern își va pregăti predica foarte atent, folosindu-se de subtilități retorice pentru a vorbi cât mai con­vingător, Bodhidharma se așeza tăcut ca un urs, neezitând să lovească pe oricine s-ar fi apropiat de el pentru a-i pune tot felul de întrebări stupide.

3. Bodhidharma și Împăratul Wu

Curând după sosirea la Huang Cheu î sudul Chinei, Idhidharma a fost invitat la curtea împăratului WU în capitala aflată la Chin Liang. Fiind un buddhist fervent și un erudit serios, Majestatea Sa i-a spus în cursul audienței: „Am construit temple, am copiat scripturi sfinte și am înființat ordine monahale. Dar mă întreb, Venerabile, ce merite voi dobândi din toate acestea?” Fără îndoială, împăratul aștepta din partea noului său oaspete un răspuns politicos și flatant, elo­giindu-i virtuțile și promițându-i că va fi răsplătit în ceruri, dar nobilul brahman răspunse scurt: „Absolut nici un merit”:

Datorită acestei replici neașteptate, împăratul a fost cupri­ns de îndoială și rușine, căci el nu cunoștea decât preceptele buddhismului ortodox. „Cum de toate astea sunt zadarnice? Ce autoritate invocă acest călugăr pentru a spune că nu re­alizăm nimic prin toate cele amintite? Ce text sacru poate să citeze în sprijinul acestei afirmații? Care este concepția sa în legătură cu învățăturile lui Sakyamuni? Ce consideră el drept principiul fondator al buddhismului?” Pradă acestor gânduri, împăratul a întrebat: „Care este adevărul sacru sau principiul fondator?” Răspunsul nu a fost mai puțin surprinzător: „Acest principiu transcende totul. Nu există nimic sacru”.

Împăratul nu știa ce să creadă despre spusele maestrului. „Cum să nu existe nimic sacru? Nu vorbesc oare scripturile despre Sfinți, Adevăruri sfinte și Căi sfinte? Nu este Buddha însuși unul dintre acești oameni sfinți?” Chinuit de asemenea întrebări, monarhul zise din nou: „Cine este cel care se află dinaintea mea?” „Neștiutul, Majestate” a răspuns laconic Bodhidharma, dându-și seama că noua credință era inacce­sibilă împăratului.

Elefantul nu poate trăi alături de iepuri. Ortodoxia pier­dea din ce în ce mai mult teren în fața Zenului. Bodhidharma a părăsit regatul Liang, ducându-se în regatul Wei de Nord. Acolo, a petrecut nouă ani meditând în tăcere într-o mănăs­tire Shao Lin. Deoarece obișnuia să stea cu fața la perete, el și-a dobândit apelativul de „brahmanul ce se holbează la zid”.

Acest amănunt sugerează că semnificația majoră a misiunii sale scăpa contemporanilor. Însă ar fi o prostie să blamăm pe cineva, căci doar un leu poate aprecia cu adevărat un alt leu. Lipsa popularității nu diminuează deloc importanța cuiva, așa după cum Marele Pang nu scade cu nimic în ochii noștri din cauză că era nepopular printre creaturile înaripate. Dacă Bodhidharma nu a reușit să intre în grațiile contemporanilor, el le-a stârnit cu siguranță invidia. Biografii săi spun că au existat trei încercări de a-l otrăvi, toate sortite eșecului.

Pag. 13 – 19