Cheia marilor mistere. Vol. 1 (Colecția MISTICA esoterism nr. 19)

PROBLEME DE REZOLVAT

I. A demonstra într-o manieră sigură și absolută existența lui Dumnezeu și a da o idee satisfăcătoare despre ea tuturor spiritelor.

II. A stabili existența adevăratei religii, imposibil de contestat. III. A indica dimensiunea și rațiunea de a fi a tuturor miste­relor religiei, una, adevărată și universală.

IV. A transforma obiecțiile filozofiei în argumente favorabile adevăratei religii.

V. A marca limita între religie și superstiție și a dezvălui ra­țiunea miracolelor și a minunilor.

CONSIDERAȚII PRELIMINARE

Când contele Joseph de Maistre, acest mare și înflăcărat lo­gician, a spus disperat: Lumea este fără religie, a părut aseme­nea celor care zic netemători: nu este Dumnezeu.

Lumea este, într-adevăr, fără religia contelui Joseph de Maistre, cum, la fel de probabil, Dumnezeu, așa cum îl concep majoritatea ateilor, nu există.

Religia este o idee sprijinită pe un fapt constant și universal: umanitatea este religioasă; cuvântul religie are deci un sens ne­cesar și absolut. Natura însăși consacră ideea pe care o repre­zintă acest cuvânt și o ridică la înălțimea unui principiu.

Nevoia de a crede este strâns legată de nevoia de a iubi: iată de ce sufletele simt nevoia comuniunii în aceleași speranțe și în aceeași iubire. Credințele izolate nu sunt decât îndoieli: le­gătura încrederii mutuale face religia, născând credința.

Credința nu se inventează, nu se impune, nu se stabilește prin convenție politică; ea se manifestă, ca viața, cu un fel de fatalitate. Aceeași putere care dirijează fenomenele naturii ex­tinde și limitează, în afara oricăror previziuni umane, dome­niul supranatural al credinței. Revelațiile nu se imaginează, le suporți și crezi în ele. Spiritul protestează în van față de obscu­ritățile dogmei, el este subjugat chiar de aceste obscurități și adesea cel mai rebel dintre raționaliști roșește când i se spune om fără religie.

Religia ocupă un loc mult mai important între realitățile vie­ții decât cred cei care trăiesc fără religie sau își închipuie că tră­iesc fără ea. Tot ceea ce ridică omul deasupra condiției de animal, dragostea morală, devotamentul, onoarea, sunt sentimente esen­țial religioase. Cultul patriei și al căminului, religia jurămân­tului și a amintirilor, sunt lucruri pe care umanitatea nu le va putea abjura niciodată fără să se degradeze complet și care n-ar putea exista fără credința în ceva mai înalt decât viața muri­toare, cu toate vicisitudinile, ignoranțele și mizeriile ei.

Dacă pierderea veșnică în neant ar fi rezultatul tuturor aspi­rațiilor noastre spre lucrurile sublime pe care le simțim eterne, bucuria clipei, uitarea trecutului și indiferența față de viitor ar fi singurele noastre datorii și ar fi riguros adevărat să spunem, odată cu un sofist celebru, că omul care gândește este un animal degradat.

Dintre toate pasiunile umane, pasiunea religioasă este cea mai puternică și cea mai vie. Ea se manifestă prin afirmare sau prin negare, cu un egal fanatism, unii afirmându-l cu încăpă­țânare pe Dumnezeul conceput după chipul lor, alții negându-l netemători, ca și cum ar fi putut cuprinde și devasta printr-un singur gând tot infinitul care se leagă de numele lui.

Filozofii n-au reflectat destul la faptul fiziologic al religiei uma­nității; religia, într-adevăr, exista în afara oricărei discuții dog­matice. Este o facultate a sufletului uman, cum e inteligența și iubirea. Cât vor exista oameni, va exista și religia. Considerată astfel, religia nu este altceva decât nevoia unui idealism infinit care inspiră toate devotamentele, împiedicând virtutea și onoa­rea să fie numai niște simple cuvinte folosite pentru a-i înșela pe cei slabi și pe cei proști în avantajul celor tari și abili.

Acestei nevoi înnăscute de credință îi putem da numele de reli­gie naturală și tot ceea ce tinde să micșoreze și să limiteze avântul acestor credințe este, în ordine religioasă, în opoziție cu natura. Esența obiectului religios este misterul, deoarece credința începe în necunoscut, abandonând restul investigațiilor științei. îndo­iala este, de altfel, fatală credinței; ea simte că intervenția ființei divine este necesară pentru a umple abisul care separă finitul de infinit și susține această intervenție a ființei divine cu tot elanul inimii, cu toată docilitatea inteligenței sale.

În afara acestui act de credință, nevoia religioasă nu găsește satisfacție și devine scepticism și disperare. Dar pentru ca actul credinței să nu fie un act de nebunie, rațiunea vrea ca el să fie dirijat și reglat. Prin ce? Prin știință? Am văzut că știința nu poate nimic. Prin autoritatea civilă? E absurd. Ca și cum rugă­ciunile ar fi supravegheate de jandarmi!

Rămâne deci autoritatea morală care singură poate constitui dogma și stabili disciplina cultului, în acord eu autoritatea ci­vilă, dar nu conform ordinelor ei; într-un cuvânt, credința trebuie să dea nevoii religioase o satisfacție reală, întreagă, permanentă, indubitabilă. In acest sens, avem nevoie de susținerea absolută, invariabilă, a unei dogme conservate printr-o ierarhie autorizată. E nevoie de un cult eficace, oferind, într-o credință abso­lută, o realizare substanțială a semnelor credinței.

Religia, astfel înțeleasă, fiind singura care satisface nevoia naturală de religie, trebuie să fie numită singura cu adevărat naturală. Și ajungem astfel la o dublă definiție: adevărata reli­gie naturală este religia revelată; adevărata religie revelată este religia ierarhică și tradițională care se afirmă absolut, deasupra disputelor umane, prin comuniunea în credință, în speranță și caritate.

Reprezentând autoritatea morală și realizând-o prin eficaci­tatea ministeriatului său, sacerdoțiul este sfânt și infailibil pe când umanitatea este supusă viciului și’ greșelii. Preotul, acți­onând ca preot, este reprezentantul lui Dumnezeu. Nu au im­portanță greșelile sau chiar crimele omului. Când Alexandru al VI-lea dădea o ordinație, el nu era otrăvitorul care-i binecuvânta pe episcopi, era papa. Or, papa Alexandru al VI-lea n-a corupt și n-a falsificat niciodată dogma care-l pedepsea chiar pe el, sacra­mentele care în mâinile lui salvau pe alții, fără să-I justifice pe el. Peste tot și dintotdeauna au existat mincinoși și criminali, dar, în Biserica ierarhică și divin autorizată n-au fost și nu vor fi niciodată nici papi, nici preoți răi. Rău și preot sunt două cu­vinte care nu pot fi alăturate.

Am vorbit despre Alexandru al VI-lea și credem că acest nume ne ajunge, fără să mai fie nevoie să ni se amintească și alte fapte cu adevărat execrabile. Marii criminali s-au putut dezonora de două ori pe ei înșiși din cauza caracterului sacru cu care erau învestiți; dar nu le-a fost dat să dezonoreze caracterul în sine, care rămâne veșnic strălucitor și minunat, deasupra umanității care decade.

Am spus că nu există religie fără mistere; să adăugăm că nu există mistere fără simboluri. Simbolul fiind formula sau ex­presia misterului, exprimă profunzimea necunoscută prin ima­gini paradoxale împrumutate necunoscutului. Forma simbolică, trebuind să caracterizeze ceea ce este deasupra rațiunii științi­fice, se afla neapărat în afara acestei rațiuni: de aici celebrul cuvânt perfect adevărat al unui părinte al Bisericii: Cred pentru că este absurd, credo quia absurdum.

Dacă știința ar afirma ceea ce nu știe, s-ar distruge pe sine însăși. Știința n-ar putea face act de credință, tot așa cum cre­dința n-ar putea decide în materie de știință. O afirmație a cre­dinței de care știința are temeritatea să se ocupe nu poate fi decât o absurditate pentru ea, așa cum o afirmație a științei care ni s-ar prezenta ca un articol de credință ar fi o absurditate în ordine religioasă. A crede și a ști sunt doi termeni care nu se pot confunda niciodată.

Nu pot fi însă nici opuși unul altuia într-un antagonism oa­recare. E imposibil, într-adevăr, să crezi contrariul a ceea ce știi fără să încetezi chiar prin aceasta, de a mai ști și la fel de impo­sibil e să reușești să știi contrariul a ceea ce crezi fără să încetezi imediat să crezi.

A nega sau chiar numai a contesta deciziile credinței în nu­mele științei înseamnă a dovedi că nu înțelegi nici credința, nici știința, într-adevăr, misterul unui Dumnezeu în trei per­soane nu este o problemă de matematică; întruparea Verbului este un fenomen care nu aparține medicinei; mântuirea scapă criticii istoricilor. Știința este absolut neputincioasă să decidă dacă există sau nu temei să crezi sau să nu crezi în dogmă; ea poate numai constata rezultatele credinței și dacă credința îi

Pag. 11 – 15