Salturi cuantice

Capitolul 1

ÎNCEPUTUL

Este un mare mister cum niște semințe micuțe devin în cele din urmă stejari puternici și conifere uriașe. La fel este și cu multe aspecte esențiale din viața noastră. Pot spune că mult din ceea ce lumea a ajuns să cunoască sub numele de „Salturile cuantice” își are originea într-o „sămânță”: un mic incident care a avut loc într-o casă de fermier din Coreea de Sud. Anul era 1946; locul era un sat la o distanță doar de câțiva metri de paralela 38, granița care separa zona americană de cea rusească. La momentul respectiv eram sergent în cadrul inginerilor combatanți din corpul douăzeci și patru din armata americană. Am fi fost primii la înaintare dacă am fi invadat Japonia. Decizia președintelui Truman de a folosi bomba atomică a fost cauza principală pentru care acest lucru nu a avut loc.

Unul dintre colegii mei de armată era un alt soldat în vârstă de 19 ani, pe atunci, îl chema John Kim, iar noi îi spuneam Kim. EI era cel mai bun prieten al meu. Kim era tot american ca și mine, fiind născut în California, la fel ca și părinții și bunicii lui. Bunicii mei au venit din Europa, deci Kim era, într-un fel, chiar și mai american decât mine. Kim vorbea limba coreeană și astfel ne plimbam prin regiunile rurale împrietenindu-ne cu poporul nou eliberat din Coreea care trăise sub ocupația japoneză timp de mulți ani. Sămânța pe care am menționat-o era un vechi cântec scoțian care era cunoscut de aproape toată lumea. II recunoșteam dacă era cântat la pian, dar eu nu știam să cânt.

Într-o după amiază Kim și cu mine am fost invitați într-o casă de fermier situată pe malul unui râu lin, al cărui nume îmi scapă. Până în ziua de astăzi îmi amintesc mirosul înțepător al acelui loc; era un miros ca de mosc, pișcător, de bălegar, fum, sare, oțet, kimchi și pur și simplu de viață. Era o aromă plăcută, chiar dacă nu sună așa. Kim și cu mine am vizitat acea casă de fermier de multe ori în timpul celor câteva luni în care am fost detașați acolo, și într-o zi m-am dus până la orga din colțul camerei. Era un instrument vechi, care necesita apăsarea puternică a două pedale mari, cu picioarele, pentru a-I face să pornească. Am ales singurul cântec pe care știam să-I cânt, Auld Lang Syne (Frumoasele vremuri de altădată). Spre surprinderea mea, bătrânul stăpân al casei și cu soția sa au sărit în sus bucuroși, și cu zâmbete largi au început să vorbească entuziasmați cu prietenul meu Kim. Fără să știu, cântasem imnul național coreean care era melodia de la Auld Lang Syne. După aceea, familia nu mai știa cum să ne facă pe plac. Melodia aceea s-a dovedit a fi o sămânță care va avea să se dezvolte chiar și până în ziua de astăzi, 65 de ani mai târziu.

Eram primiți cu mare drag în casa aceea și o vizitam când aveam timp liber, ceea ce se întâmpla foarte des. Anul 1946 a fost un an liniștit și de recuperare în lume și viața era ușoară, chiar și pentru noi, cei care mai eram încă detașați în țări străine. Într-o duminică, Kim m-a întrebat dacă vreau să vizitez ferma și am spus că nu, fiindcă aveam o durere de cap, și vroiam doar să stau liniștit și să citesc. Într-un final, după ce m-a ispitit și m-a îmboldit, m-a convins să mă dau jos din pat și am plecat împreună. Am stat jos într-un colț al casei, nesimțindu-mă în apele mele, când a venit la mine bătrânul, a spus câteva cuvinte în coreeană și și-a fluturat mâinile pe deasupra capului meu. Ca prin farmec, durerea de cap care până atunci se transformase într-o migrenă în toată regula, mi-a dispărut complet.

Când i-am spus lui Kim despre asta, el a râs și mi-a spus că bătrânul era un Mudang, sau șaman. Ei bine, aș putea să scriu o carte despre ce s-a întâmplat după aceea. Dar pentru moment, mă rezum la a spune că așa am luat contactul cu chi gong, sau manipularea energiei; de asemenea, mai erau incantații, dansuri, muzică rituală și câteva alte lucruri care la momentul respectiv m-au copleșit din cauza atâtor informații. Nici prin gând nu-mi trecea că voi folosi și voi transmite la rândul meu aceste informații pentru restul vieții mele. Însă acele luni petrecute în Coreea, în timpul verii după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, erau doar începutul. Am fost trimis la Oahu, Hawaii în luna octombrie a anului 1946 unde, printr-o întâmplare, am cunoscut un practicant de Huna, despre care am aflat mai târziu că era un Kahuna, sau șaman hawaiian. Acesta nu vroia să vorbească cu mine, până când nu am adus eu vorba despre lucrurile pe care le învățasem în Coreea și apoi am avut cu el multe conversații lungi și fructuoase în timp ce ne plimbam prin câmpurile de ananas de lângă Schofield Barracks.

întors în Los Angeles, după lăsarea mea la vatră din armată în anul 1947, mi-a fost prezentat Paramahansa Yogananda și am fost instruit în yoga, devenind un discipol. Cam în același timp am început să am sentimentul că toate aceste cunoștințe ezoterice și spirituale cu care tot aveam de-a face mă îndrumau cumva către o inteligență superioară. M-am cufundat în yoga, am învățat hipnoza și hipnoterapia, considerând aceste regimuri ca variații ale meditației. Pe la vârsta de douăzeci și ceva de ani îmi petreceam majoritatea timpului citind, învățând și folosind cunoștințele acumulate. Trebuia să existe un scop pentru care toate aceste metode de dezvoltare personală, dezvoltare spirituală și vindecare mi-au fost puse înainte. Am început să am din ce în ce mai mulți adepți și în curând mi-am perfecționat abilitatea de a reda oamenilor sănătatea și fericirea. Eu eram convins că toate acestea au început deoarece s-a întâmplat să cânt Auld Lang Syne cu un deget, pe o orgă veche, într-o casă vechie coreeană în acea vară din 1946.

Dar acum haideți să vă duc mai departe. Permiteți-mi să vă spun cum a apărut conceptul de Quantum Jumping (salturi cuantice), metoda cea mai surprinzătoare, uimitor de eficientă prin care o persoană poate să avanseze foarte rapid în viață.

Practic, tot ceea ce am făcut cu privire la rezolvarea problemelor vieții atunci când apăreau m-a determinat să cred că este implicată o inteligență superioară. Da, sunt conștient că mulți oameni vor fi sceptici în această privință, dar privind în urmă pe măsură ce trec anii, am ajuns să fiu convins că această afirmație exprimă un adevăr. De-a lungul timpului am studiat, am predat, am examinat și am utilizat o varietate de tehnici și procese care mi-au fost făcute cunoscute. Am studiat pe Emil Coue, Milton Erikson, hipnoza, terapia mișcărilor oculare, EFT, NLP, Feng Shui, Qi Gong, Interceptare, și cele 7 principii ale lui Hermes. În plus, am predat yoga, meditație, labirinturile, programarea cu octave, mintea superioară, controlul mental Silva, și alte câteva programe. Le-am transmis oamenilor și am primit reacții pozitive la toate acestea. Am devenit expert în toate acestea. Și, în sfârșit, în timpul noului secol, am devenit Călugăr American, un titlu care mi-a fost acordat de miile de cursanți ai mei care știau despre vremea în care am fost călugăr în cadrul organizației îndeplinirea Sinelui. Un călugăr este o persoană care s-a hotărât să-și dedice viața pentru a ajuta alte ființe, și așa mi-am trăit viața. Asta este tot ceea ce fac: îi ajut pe alții.

Având acel munte de cunoștințe ca bază, am decis pe la vârsta de șaptezeci și ceva de ani să studiez ceva pe planul fizic, întrucât înainte toată atenția mea era acordată dimensiunilor metafizice. Și astfel, într-o zi, după ce am ținut un curs în fața grupului doctorului Edgar Mitchell în Petaluma, California, m-am decis să cercetez lumea fizicii. Am luat prânzul cu Dr. Mitchell și am discutat despre perioada în care a fost astronaut, când a fost al șaselea om care a pus piciorul pe Lună. M-a intrigat și am plecat de la Institutul de Științe Noetice ducând câte cărți mi-au încăput sub braț, scrise de oameni de știință eminenți, atât fizicieni, cât și cercetători în domeniul fizicii cuantice. Din păcate, pe mine fizica mă depășea, și am decis să rămân la ceea ce cunoșteam cel mai bine, metafizica. La urma urmei, prelegerea mea în fața studenților și profesorilor de Științe Noetice a fost intrigantă, și prezentarea mea care a fost bine primită a fost din domeniul metafizicii.

însă, totul se întâmplă pentru un motiv și am găsit acest motiv în una din cărțile pe care le-am citit, scrisă de fizicianul Alan Wolf, și o alta scrisă de Michio Kaku, profesor de fizică teoretică și autorul multor cărți care vorbesc despre conceptele de fizică cuantică. Apoi am dat peste un citat al profesorului Franks, de la Societatea Astronomică Regală a Canadei, care spunea că: „Dacă un univers poate fi imaginat, acesta există”. Ce înseamnă oare acest lucru?

Să vedem dacă putem găsi un răspuns. Se pare că în fizică există ideea universurilor infinite. Infinite însemnând că orice poate fi imaginat se află în unul din acele universuri din’ numărul infinit de universuri. Mulți dintre acești oameni de știință acceptă premisa că într-un univers infinit, sau supervers sau multivers, orice poate fi imaginat există cu adevărat. Infinitatea este fără sfârșit și fără margini. O teorie a fizicii cuantice este că există o mare infinită de universuri ca niște baloane, fără sfârșit, și fără număr. Într-unul din aceste universuri timpul este preistoric, în altul este departe în viitorul nostru. Într-unul din aceste universuri ești un rege, o regină, un om fără adăpost, un om de succes, bogat, sărac, modest, frumos, urât, un muzician, un om de afaceri, un soldat, un actor, un sportiv; orice se poate imagina se află cu adevărat într-un univers infinit. După cum am spus, se pare că aceasta este o convingere standard în domeniul fizicii cuantice. Singura problemă este că pentru o persoană este dincolo de legile fizicii să poată ieși din oricare din aceste universuri. Și astfel, ne aflăm în universul nostru aflat în continuă expansiune, cu mii de miliarde de planete, stele, sisteme solare și galaxii. Dar universul nostru este doar unul dintr-o infinitate de alte universuri. Nu numai că nu putem ajunge în alte universuri din marea de universuri ca niște baloane, ci nici nu putem ajunge la cea mai apropiată stea din galaxia noastră, în universul nostru, în propriul nostru balon.

Imaginați-vă fiecare bob de nisip de pe toate deșerturile și toate plajele de pe Pământ. Apoi, imaginați-vă că fiecare dintre aceste boabe de nisip ar fi un univers complet; dacă înmulțiți acel rezultat cu o sută de milioane, tot nu vă veți apropia de o infinitate de universuri.

Dar apoi, m-am gândit, legile fizicii nu se aplică în lumea metafizicii. În lumea metafizicii mă pot imagina într-o clipă că mă aflu pe planeta Marte. Viteza luminii nu se aplică la nivel mental. Așa fiind, pot să mă rup de universul nostru într-o clipită, și să merg oriunde vreau, oricând vreau.

Pot face acest lucru mental, și la fel poate face oricine, m-­am gândit eu. Când mi-a venit acest gând am decis să folosesc jumătatea de secol de cunoștințe pe care le aveam în minte, și să concep o metodă de a-i învăța și pe alți oameni să facă la fel. Atunci într-adevăr aceștia ar avea calea și mijloacele de a evada din universul în care se află; ar avea mijloacele de a-și controla viețile și realitatea. Dar mai întâi, trebuia să concep un proces; și acel proces trebuia să funcționeze pentru mine.

În timp ce meditam la această problemă, mi-a venit un alt gând. Era vorba despre ceva ce s-a întâmplat cu câțiva ani în urmă în New Jersey la o adunare socială în casa unui prieten. Prezentam un seminar acolo, fiindcă se pare că eu întotdeauna

Pag. 5 – 9