Autobiografia unui yoghin [Self-Realization Fellowship]
Cu o înțelepciune ce astâmpără setea de cunoaștere a sufletului și cu un umor fermecător, autorul lămurește cele mai profunde secrete ale vieții și ale universului – deschizându-ne inimile și sufletele spre bucuria, frumusețea și potențialitățile spirituale nelimitate care există în viața fiecărei ființe umane.
Această ediție completă – care poate fi achiziționată numai de la Self-Realization Fellowship, organizația fondată de autor – este singura care încorporează toate dorințele autorului în ceea ce privește textul final, inclusiv vastul material pe care el l-a adăugat după apariția ediției originale din 1946.
Lista ilustrațiilor
Prefață, de W Y. Evans-Wentz
Introducere
Capitolul
1.Părinții și primii mei ani de viață
2.Moartea mamei și amuleta mistică
3.Sfântul cu două trupuri
4.Himalaya – o țintă ratată
5.„Sfântul parfumurilor” își etalează miracolele
6.Swami Tigru
7.Sfântul care levitează
8.Marele om de știință al Indiei, J.C.. Bose
9.Discipolul extaziat și idila lui cosmică
10.Îmi întâlnesc maestrul, pe Sri Yukteswar
11.Doi băieți rară o para, în Brindaban
12.Anii petrecuți în ashramul maestrului meu
13.Sfântul care nu doarme niciodată
14.Trăiesc experiența Conștiinței Cosmice
15.Furtul conopidei
16.Păcălind stelele
17.Sasi și cele trei safire
18.Făcătorul de minuni musulman
19. Maestrul meu, aflat în Calcutta, apare în Serampore
20.Nu vizităm Kașmirul
21.Vizităm Kașmirul
22.Inima unei statui de piatră
23.Obținerea licenței
24.Devin călugăr al Ordinului Swami
25.Fratele meu, Ananta și sora Nalini
26.Știința Kriya Yoga
27.Înființez o școală de yoga la Ranchi
28.Kashi, renăscut și regăsit
29. Împreună cu Rabindranath Tagore, facem o comparație între școli
30. Legea Miracolelor
31.O Întrevedere cu Mama Sfântă
32.Rama e înviat din morți
33.Babaji, un yoghin-christic al Indiei moderne
34.Materializarea unui palat în Munții Himalaya
35.Viața christică a lui Lahiri Mahasaya
36.Babaji este interesat de Occident
37.Plec în America
38.Luther Burbank-un sfânt printre trandafiri
39.Therese Neumann, catolica purtătoare de stigmate
40.Mă întorc în India
41.Idilă în sudul Indiei
42.Ultimele zile alături de Gurul meu
43.Învierea lui Sri Yukteswar
44.Cu Mahatma Gandhi la Wardha
45.„Preafericita mamă” din Bengal
46.Yoghina care nu mănâncă
47.Mă întorc în Occident
48.La Encinitas, în California
49.Anii 1940-1951
Paramahansa Yogananda: un yoghin atât în viață cât și în moarte
Timbru comemorativ emis de Guvernul Indiei în onoarea lui Paramahansa Yogananda
Linia de guruși Self Realization Fellowship
Scopuri și idealuri ale Self Realization Fellowship
Index
Părinții și primii mei ani de viață
Trăsăturile caracteristice ale culturii indiene constau, de mult vreme, în căutarea adevărurilor ultime și, concomitent, în relația guru – discipol.
Propria mea cale m-a condus la un înțelept asemenea lui Christos viața lui frumoasă a fost dăltuită ca un monument, pentru eternitate. fost unul dintre marii maeștri care constituie adevărata bogăție a Indiei. Născându-se în fiecare generație, aceștia au format zidul de apărare a țării, ferind-o, astfel, de soarta Egiptului antic și a Babilonului.
Primele mele amintiri se referă la o încarnare precedentă, cu toate trăsăturile ei anacronice. Sunt amintiri dare ale unei vieți îndepărtate, în care fusesem un yoghint înconjurat de zăpezile munților Himalaya. De asemenea, aceste străfulgerări ale trecutului, mi-au permis, printr-o anumită legătură dincolo de timp si spațiu, să întrevăd imagini din viitor.
Îmi amintesc, încă, de neputințele si umilințele inerente prunciei.
Îmi era ciudă că nu puteam să umblu și să mă exprim liber. Dându-mi seama de neputința trupului, dinlăuntrul meu se înălțau valuri de rugăciune. Intensa mea viață emoțională se exprima mental prin cuvinte aparținând mai multor limbi. În confuzia interioară a acestor limbi, m-am obișnuit, treptat, să aud silabele limbii Bengali pronunțate de cei din neamul meu. Orizontul înșelător al minții de copil! Minte considerată de adulți ca fiind limitată doar ia jucării și la degetele picioarelor.
Neliniștea mea psihologică și trupul care nu-mi răspundea la comenzi mi-au provocat nenumărate și persistente crize de plâns. Îmi aduc aminte de consternare a generală a familiei la vederea nefericirii mele. Mă năpădesc, însă, și amintiri mai fericite: mângâierile mamei și primele mele încercări de gângurire și de mers șovăitor. Aceste prime victorii, de obicei repede date uitării, formează, de fapt, temeiul firesc al încrederii în sine.
Existența amintirilor mele îndepărtate nu este un fapt singular. Se cunosc mulți yoghini care și-au păstrat conștiința de sine neîntreruptă de tranziția dramatică de la « viață » la « moarte » și invers. Dacă acceptăm că omul nu este decât un trup, pierderea acestuia pune, într-adevăr, capăt identității sale. Dar, dacă profeții din vechime au grăit adevărul, omul este, în mod esențial, un suflet imaterial și omniprezent.
Deși neobișnuite, amintirile clare din perioada fragedei pruncii nu sunt chiar rare. În timpul călătoriilor mele prin numeroase țări, am auzit, de pe buzele unor bărbați și femei demni de încredere, povestiri referitoare la amintirile lor din copilărie.
M-am născut în 5 ianuarie 1893, în Gorakhpur, în nord-estul Indiei, lângă Munții Himalaya. Acolo mi-am petrecut primii opt ani de viață. Eram opt copii: patru băieți și patru fete. Eu, Mukunda Lal Ghosh, am fost al doilea fiu și al patrulea copil.
Tata și mama erau bengalezi, din casta Kshatriya. Amândoi au fost binecuvântați cu firi cucernice. Iubirea lor împărtășită reciproc, senină și demnă, nu era niciodată exprimată în mod frivol. O perfectă armonie părintească a fost centrul calm, în jurul căruia gravita tumultul a opt vieți tinere.
Tata, Bhagabati Charan Ghosh, era bun, serios, câteodată sever.
Deși îl iubeam foarte mult, noi, copiii, păstram totuși față de el o anume distanță plină de respect. Matematician și logician de excepție, el era ghidat, în principal, de intelect. în schimb, mama era o regină a inimilor și ne educa numai prin iubire. După moartea ei, tata și -a manifestat mai mult blândețea lui interioară. Observam cum, adesea, privirea lui părea să se metamorfozeze în privirea mamei.
În prezența mamei, noi, copiii, am facut de timpuriu cunoștința dulce-amăruie a scripturilor. Mama obișnuia să găsească, cu multă iscusință, povestiri adecvate din Mahabharata și Ramayana care să satisfacă exigențele ei disciplinare; în asemenea ocazii pedeapsa și educația mergeau mână în mână.
Ca un gest de respect față de tata, mama ne îmbrăca frumos în fiecare după-amiază pentru a-l întâmpina când sosea acasă de la serviciu. El deținea o funcție similară cu aceea de vice-președinte, într-una din marile companii din India: Căile Ferate Bengal-Nagpur. Serviciul lui presupunea deplasări; familia noastră a locuit, așadar, în câteva orașe în timpul copilăriei mele.
Mama era darnică cu cei nevoiași. Tata avea, de asemenea, înclinația de a fi binevoitor, dar respectul său față de lege și ordine se aplica și la buget. Odată, mama a cheltuit în două săptămâni, spre a-i hrăni pe cei sărmani, mai mult decât câștigul tatei pe o lună.
„Tot ce te rog” a spus tata, „este să îți menții actele de caritate în limite rezonabile”. Chiar și o dojană ușoară din partea soțului ei era dureroasă pentru mama. Fără să dea nimic de înțeles copiilor că ar fi vreo neînțelegere, ea a chemat o birjă.
„Rămas bun, plec la mama”. Străvechiul ultimatum!
Șocați, am izbucnit în plâns. Unchiul din partea mamei, sosind la momentul oportun, i-a șoptit tatei câteva sfaturi înțelepte, fără îndoială vechi de când lumea. Apoi, după ce tata i-a adresat câteva remarci împăciuitoare, mama a renunțat, fericită, la birjă. Astfel a luat sfârșit singura neînțelegere pe care am văzut -o vreodată între părinții mei. Dar îmi aduc aminte de o discuție tipică.
„Dă-mi, te rog, zece rupii pentru o femeie nenorocită care tocmai a sosit în fața casei noastre.” Zâmbetul mamei avea propria sa putere de convingere.
„De ce zece rupii? Una îi ajunge.” Tata adăugă ca o justificare:
„Când tatăl și bunicii mei au murit pe neașteptate, am văzut pentru prima oară ce înseamnă sărăcia. Tot ce mâncam la micul dejun, înainte de a merge mile întregi pe jos până la școală, era doar o banană mică. Mai târziu, la facultate fiind, eram la așa mare strâmtoare încât am apelat la un judecător înstărit pentru a mă ajuta cu o rupie pe lună. M-a refuzat, făcând observația că până și o rupie e importantă.”
„Cu cât amar îți aduci aminte de refuzul acelei rupii!” Inima mamei avea o logică spontană. ,Yrei ca această femeie să-și amintească și ea cu durere de faptul că i-ai refuzat zece rupii, de care ea avea, urgent, nevoie?”
„Mă dau bătut!” Făcând străvechiul gest al soților învinși, și-a deschis portofelul. „Poftim o bancnotă de zece rupii. Dă-i-o cu urările mele de bine.”
Tata avea tendința să spună „nu” la fiecare sugestie nouă. Atitudinea lui față de necunoscuta care a câștigat atât de ușor compasiunea mame era un exemplu pentru obișnuita lui prudență. Aversiunea față de o acceptare imediată nu face, de fapt, decât să onoreze principiul „judecăți adecvate”. L-am socotit întotdeauna pe tata chibzuit și echilibrat în raționamentele sale. Dacă îmi puteam susține numeroasele cereri cu unul sau două argumente acceptabile, el îmi punea invariabil la dispoziție mult doritul lucru, fie că era o excursie sau o motocicletă nouă.
Tata era un educator sever față de copiii săi, când erau mici, dar atitudinea sa față de sine însuși era cu adevărat spartană. Nu mergea niciodată la teatru, de exemplu; în schimb, își căuta recreerea în diverse practici spirituale sau citind „Bhagavad Gita”. Evitând tot ceea ce ar fi însemnat obiect de lux, el rămânea credincios unei singure perechi de pantofi vechi, până când ajungeau de nefolosit. Fiii lui și-au cumpărat automobile după ce acestea au devenit de uz frecvent, dar tata se mulțumea cu tramvaiul pentru drumul zilnic până la birou.
Tata nu era interesat În a acumula bani de dragul puterii. Într-o anumită ocazie, după ce înființase Banca Orășenească din Calcutta, el a refuzat beneficiul de a deține vreo acțiune la această bancă. Dorința lui fusese pur și simplu de a-și face datoria civică în timpul lui liber.
La câțiva ani după ce tata se pensionase, a venit în India un contabil din Anglia să verifice registrele contabile ale Căilor Ferate Bengal-Nagpur. Inspectorul a descoperit, cu uimire, că tata nu solicitase niciodată primele restante.
„A făcut munca a trei oameni”: le-a spus contabilul celor de la companie. „Drept compensație, i se cuvin 125.000 rupii (41.250 dolari).
Casierul i-a trimis tatei un cec pentru această sumă. Tata a acordat atât de puțină importanță acestui lucru, încât a uitat chiar să-l menționeze familiei. Mult mai târziu, fratele meu mai mic, Bishnu, care observase, într-un extras de cont, existența unei sume mari de bani, l-a întrebat pe tata în legătură cu aceasta.
„De ce să ne lăsăm încântați de un profit material?” a replicat tata.
„Cel care are ca obiectiv atingerea echilibrului interior nici nu jubilează atunci când câștigă, nici nu se supără când pierde. El știe că omul vine pe lume fără niciun ban și pleacă fără nicio rupie.”
Pe la începutul căsătoriei lor, părinții mei au devenit discipolii unui mare maestru, Lahiri Mahasaya, din Benares. Această legătură a întărit firea înclinată spre ascetism a tatălui meu. Odată, mama i-a făcut surorii mele mai mari, Roma, o mărturisire remarcabilă: „Tatăl vostru și cu mine dormim împreună, ca bărbat și femeie, numai o dată pe an, pentru a avea copii.”
Tata l-a cunoscut pe Lahiri Mahasaya prin Abinash Babu, un angajat al unei filiale a Căilor Ferate Bengal-Nagpur. În Gorakhpur, pe când eram copil, Abinash Babu mi-a desfătat urechile cu povești despre mulți sfinți ai Indiei. Le termina, în mod invariabil, cu un elogiu adus virtuților superioare ale propriului său guru.
„Ai auzit vreodată despre extraordinarele împrejurări în care tatăl tău a devenit discipolul lui Lahiri Mahasaya?” Mi-a pus aceasta întrebare neașteptată, într-o după amiază de vară, care îmbia la trândăvie, când Abinash și cu mine eram acasă la noi. Am negat, dând din cap și zâmbind cu anticipație.
„Cu ani în urmă, înainte ca tu să te naști, l-am rugat pe superiorul meu - tatăl tău - să-mi dea o săptămână liberă de la serviciu pentru a-mi vizita gurul în Benares. Tatăl tău a râs de planul meu.”
,,«Ai de gând să devii un fanatic religios?» a întrebat el. «Concentrează-te pe munca ta de la servici dacă vrei să avansezi.»”
„În acea zi, mergând trist spre casă pe o cărare dintr-o pădurice, l-am întâlnit pe tatăl tău care era într-un palanchin. Le-a dat drumul servitorilor și mi s-a alăturat. Încercând să mă consoleze, a scos în evidență avantajele strădaniilor făcute pentru dobândirea succesului material. Dar eu îl ascultam absent. Inima mea repeta într-una: «Lahiri Mahasaya, nu pot să mai trăiesc fără să vă văd!»”
„Cărarea ne-a scos la marginea unui câmp liniștit, unde razele soarelui de după-amiază încununau vârf urile ierbii unduitoare. Ne-am oprit plini de admirație. Deodată, în câmpul acela, la numai câțiva pași de noi, a apărutt silueta marelui meu guru!”
„«Bhagabati, ești prea aspru cu angajatul tău!»; vocea lui a vibrat cu putere în urechile noastre uimite. A dispărut tot atât de misterios precum venise. Căzut în genunchi, eu exclamam într-una: «Lahiri Mahasaya! Lahiri Mahasaya!» Timp de câteva clipe, tatăl tău a rămas încremenit de stupefacție.”
Pag. 3 – 7