Adevăr Divin
Tratat de psihiatrie psihodinamică
| ...accentul este pus asupra integrării ultimelor rezultate ale neuroștiințelor care, oricât de surprinzător ar părea, demonstrează că psihoterapia modifică funcționarea creierului... |
99.00 79.20 RON (Stoc 0)
Indisponibil
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
| Varianta românească a Tratatului de psihiatrie psihodinamică
reproduce ediția a patra și cea mai recentă a ediției originale. Față de
edițiile anterioare, accentul este pus asupra integrării ultimelor
rezultate ale neuroștiințelor care, oricât de surprinzător ar părea,
demonstrează că „psihoterapia modifică funcționarea creierului”. De
asemenea, „confirmă perspectiva psihanalitică a dezvoltării”. În primele
două capitole au fost incluse principiile de bază și fundamentele
teoretice ale psihiatriei psihodinamice. Definiția pe care o dă autorul
acestei discipline este concludentă și pentru orientarea volumului:
„Psihiatria psihodinamică constituie o abordare diagnostică și
terapeutică ce se caracterizează printr-un mod de a gândi atât despre
pacient, cât și despre clinician, care include conflictul inconștient,
deficitele și distorsiunile structurilor intrapsihice și relațiile
interne de obiect și care reunește aceste elemente cu descoperirile
contemporane ale neuroștiinței.” Pe primul plan în lucrare se află explicațiile psihologice, dar este evidențiat și suportul neurobiologic și relația celor două registre. „Psihiatrul modern orientat dinamic trebuie să se străduiască să fie bilingv — limbajul creierului și limbajul minții trebuie ambele stăpânite pentru a-i putea oferi pacientului o îngrijire optimă.” |
Cuprins:
Prefață la ediția a patra |
Fragment:
1. Principii de bază ale psihiatriei dinamice Ar fi mult mai ușor dacă am putea evita pacientul pe măsură ce explorăm tărâmul psihopatologiei; ar fi mult mai simplu dacă ne-am putea limita la examinarea biochimiei și fiziologiei creierului său și la tratarea evenimentelor mintale ca obiecte străine de experiența noastră imediată sau ca simple variabile în formulele statistice impersonale. Oricât de importante ar fi aceste abordări pentru înțelegerea comportamentului uman, ele singure nu pot dezvălui sau explica toate faptele relevante. Pentru a vedea în mintea celuilalt, trebuie să ne scufundăm în mod repetat în șuuoiul asociațiilor si sentimentelor sale; trebuie să fim noi înșine instrumentul care îl sondează. • John Nemiah, 1961 Psihiatria psihodinamică (denumită și psihiatrie dinamică în acest volum) are un grup heterogen de strămoși, incluzându-i pe Leibniz, Fechner, neurologul Hughlings Jackson și pe Sigmund Freud (Ellenberger, 1970). Termenul de psihiatrie psihodinamică se referă în general la o abordare impregnată de teoria și cunoașterea psihanalitică Teoria psihodinamică modernă a fost deseori considerată ca un model care explică fenomenele psihice drept consecințe ale conflictului. Acest conflict derivă din forțe inconștiente puternice care caută să se exprime și care necesită o monitorizare constantă din partea forțelor care se opun, pentru a le împiedica exprimarea. Aceste forțe care interacționează pot fi conceptualizate (cu o oarecare suprapunere) ca 1) o dorință și o apărare împotriva dorinței, 2) instanțe intrapsihice diferite sau „părți” cu scopuri și priorități diferite sau 3) un impuls în opoziție cu o conștientizare internalizată a cerințelor realității externe. În ultimele două decenii, psihiatria psihodinamică a ajuns să însemne mai mult decât modelul de tip conflict al bolii. Psihiatrul modern, orientat psihodinamic, trebuie, de asemenea, să înțeleagă termenul la care ne referim în mod curent ca „model de tip deficit” al bolii. Acest model li se aplică pacienților care, pentru un motiv oarecare legat de dezvoltare, au structuri psihice slăbite sau chiar absente. Această stare compromisă îi împiedică să se simtă întregi și siguri pe ei și, ca rezultat, ei cer răspunsuri disproporționate de la persoanele din mediu pentru a-și menține homeostazia psihologică. Lumea internă, inconștientă, a relațiilor face de asemenea parte din domeniul psihiatriei psihodinamice. Toți pacienții duc cu ei o mulțime de reprezentări psihice diferite, referitoare la aspecte proprii sau ale altora, și multe dintre acestea pot crea modele caracteristice de dificultăți interpersonale. Aceste reprezentări despre sine și ceilalți formează o lume de relații interne de obiect, în mare parte inconștiente. Clinicianul psihodinamic de azi nu mai poate practica un tip de psihiatrie separată de corp și influențe socioculturale. Într-adevăr, psihiatria psihodinamică trebuie privită, în zilele noastre, ca inserată în conceptul cuprinzător de psihiatrie biopsihosocială. Progresul extraordinar realizat de genetică și neuroștiințe a întărit în mod paradoxal poziția psihiatrului psihodinamic. Avem acum dovezi mai convingătoare decât oricând că o mare parte din viața mintală este inconstientă, că forțele sociale din mediu modelează expresia genelor și că mintea reflectă activitatea creierului. Ne practicăm acum meseria într-o situație de „ambele/și” mai degrabă decât de „ori/ori”. După cum notează Cloninger (2004), împărțirea în modelul biomedical și cel psihosocial a dus la o stagnare a științei sănătății mintale. Psihiatrul orientat dinamic, care neglijează suportul neurobiologic al experienței, este la fel de vinovat de reducționism ca și psihiatrul orientat biologic, care neglijează viața minții. Mai mult decât orice, psihiatria psihodinamică este un
mod de a gândi – nu doar despre pacienții noștri, ci și despre propria persoană
în câmpul interpersonal dintre pacient și terapeut. De fapt, pentru a
caracteriza esența psihiatriei dinamice, s-ar putea folosi următoarea definiție: Psihiatria
psihodinamică constituie o abordare diagnostică ei terapeutică ce se caracterizează
printr-un mod de a gândi atât despre pacient, cât și despre clinician, care include
conflictul inconstient, deficitele și distorsiunile structurilor intrapsihice si relațiile interne
de obiect și care reuneste aceste elemente cu descoperirile con temporane ale neuroșiiinței.
Această definiție reprezintă o
provocare pentru clinici anul psihodinamic. Cum poate cineva reuni domeniul
minții cu cel al creierului? Psihiatria s-a îndepărtat mult de noțiunea carteziană a dualismului substanței.
Recunoaștem că mintea reprezintă activitatea creierului (Andreasen, 1997) și că
cele două sunt imposibil de separat. Într-o mare măsură, referințele la minte
și creier au devenit un fel de cod pentru diferitele modalități de a gândi despre pacienții noștri și tratamentul acestora
(Gabbard, sub tipar). Presupuse polarități, ca de exemplu gene versus mediu, medicație versus psihoterapie și
biologic versus psiho-social, sunt cu ușurință încadrate
adesea în categoriile de creier și minte. Aceste dihotomii sunt problematice și tind să se destrame atunci când studiem problemele clinice din psihiatrie. Genele și mediul sunt indisolubil conectate în procesul de modelare a comportamentului uman. Experiența blochează funcția de transcripție a anumitor gene, stimulând în același timp exprimarea altora. Stresorii psihosociali, cum ar fi traumele interpersonale, pot avea efecte biologice profunde, modificând funcționarea creierului. Mai mult, a considera psihoterapia ca un tratament pentru „tulburări de origine psihologică” și medicamentele ca tratamente pentru „tulburări biologice sau de origine cerebrală” este în realitate o falsă distincție. Impactul psihoterapiei asupra creierului este bine stabilit (vezi Gabbard, 2000). Dacă ne îndepărtăm de această polarizare a minții și creierului și privim pacientul ca o ființă umană într-un context biopsihosocial, ne confruntăm totuși cu următoarea problemă: psihicul și creierul nu sunt identice. Psihicul nostru reflectă cu certitudine activitatea creierului, dar psihicul nu poate fi redus la explicații neuroștiințifice (Edelson, 1988; McGinn, 1999; Pally, 1997; Searle, 1992). Utilizarea tehnologiilor de rezonanță magnetică nucleară funcțională (fRMN) și de tomografie cu emisie de pozitroni (PET) a dus la salturi în înțelegerea funcționării creierului. Totuși, există un risc inerent al acestor tehnologii dacă echivalăm Sinele cu ceea ce vedem pe o tomografie cerebrală. Tehnologiile de imagistică cerebrală oferă o modalitate convenabilă de a externaliza problemele, spunând că ceva este în neregulă cu „creierul meu”, în loc de a spune că ceva este în neregulă cu „mine” (Dumit, 2004). Așa cum notează Pietrini (2003): „Ca clinicieni, nu trebuie să uităm niciodată că mintea umană se poate exprima printr-un lanț de procese moleculare, dar ea nu este doar o problemă de molecule” (p. 1908). Dacă suntem de acord că mintea și creierul nu sunt identice, care este diferența? Pentru a începe, creierul poate fi observat din perspectiva unei a treia persoane. Poate fi scos din cutia craniană și cântărit la autopsie. Poate fi disecat și examinat la microscop. Mintea, pe de altă parte, nu se bazează pe percepție și deci nu poate fi cunoscută decât dinăuntru. Mintea este personală. În loc să recurgă la un model depășit de dualism al substanței, psihiatrii și neurocercetătorii contemporani utilizează frecvent conceptul de dualism explicativ (Kendler, 2001). Acest tip de dualism acceptă că există două căi diferite de a cunoaște sau a înțelege, care impun două tipuri diferite de explicații. Un tip de explicație este la persoana întâi și psihologic, pe când celălalt tip este la persoana a treia sau biologic. Nici una dintre abordări nu oferă o explicație completă prin ea însăși. Pentru a complica și mai mult lucrurile, după cum arată Damasio (2003), „conștiința și psihicul nu sunt sinonime” (p. 184). Într-o varietate de condiții neurologice, dovezi abundente demonstrează că procesele psihice continuă, deși conștiința este afectată. Pag. 21 – 23 |