Părintele eficient

pag. 40-41

„De câte ori vin la masă purtând inelul în nas, mama are o expresie dezgustată pe față. Dar nu spune niciodată nimic.”
„Mama mea este atât de drăguță și înțelegătoare tot timpul, dar eu știu că nu-i place genul de persoană care sunt. îl place mai mult pe fratele meu, pentru că seamănă mai bine cu ea.”

Când copiii au asemenea sentimente, este evident că părinții lor n-au reușit să-și ascundă de ei adevăratele sentimente sau atitudini, deși cred că au făcut-o. într-o relație atât de apropiată și durabilă ca aceea dintre părinte și copil, adevăratele sentimente ale unui părinte nu pot fi ascunse de copil.
Așadar, atunci când părinții sunt convinși de adepții abordării „permisive” să acționeze acceptând comportamentul copiilor în pofida adevăratei lor atitudini fac mult rău relației dintre ei și copiii lor, provocându-le acestora din urmă daune psihice. Părinții trebuie să înțeleagă că ar fi mai bine să nu-și extindă zona de acceptare dincolo de adevăratele lor atitudini. Mult mai bine pentru părinți ar fi să-și dea seama când nu acceptă un comportament al copilului lor și să nu pretindă contrariul.

POȚI SÃ ACCEPȚI COPILUL, DAR NU ȘI COMPORTAMENTUL LUI?

Nu știu de unde vine această idee, dar se bucură de multă apreciere și este foarte atractivă, în special pentru părinții care au fost influențați de adepții atitudinii permisive, dar sunt suficient de sinceri cu ei înșiși pentru a-și da seama că nu acceptă întotdeauna comportamentul copiilor lor. Am ajuns să cred că aceasta este altă idee greșită și nocivă — una care îi împiedică pe părinți să fie persoane adevărate. Deși poate a mai ușurat din povara sentimentului de vină pe care au fost făcuți să-l aibă părinții care nu-și acceptă copiii, această idee a dăunat multor relații dintre părinți și copii.
Le-a dat părinților impresia că ar fi justificat să-și folosească autoritatea sau puterea de a restricționa („a impune limite”) pentru anumite comportamente pe care nu le pot accepta. Părinții au considerat că acest lucru înseamnă că e bine să controlezi, să constrângi, să interzici, să pretinzi sau să refuzi atâta timp cât fac toate acestea într-un mod inteligent, în așa fel încât copilul să au se simtă respins, ci să vadă că numai comportamentul lui este criticat. Dar aici zace o eroare.
Cum îți poți accepta copilul, independent sau în ciuda sentimentelor de neacceptare față de ce face sau spune el? Ce este „copilul” dacă nu cel care se comportă într-un anumit fel la un moment dat? Față de acest copil care se comportă într-un fel anume are părintele sentimente, fie de acceptare sau neacceptare, nu față ie noțiunea abstractă de „copil”.
Sunt sigur că din punctul de vedere al copilului lucrurile par să stea la fel. Dacă el simte că tu nu ești de acord să-și pună pantofii murdari pe canapeaua ta nouă, mă îndoiesc foarte mult că face atunci dificila deducție că, deși nu îți place să-și pună picioarele pe canapea, totuși îl accepți ca persoană. Dimpotrivă, simte firă îndoială că, deoarece el, ca persoană, face asta în momentul ie față, tu nu-l accepți deloc.
Să faci un copil să înțeleagă că părintele lui îl acceptă, dar nu acceptă ce face, chiar dacă părintele poate să facă distincția dintre cele două aspecte, trebuie să fie la fel de greu precum să-l faci să creadă că pălmuța pe care a primit-o „îl doare mai mult re părinte decât pe el”.
Faptul că un copil simte că este sau nu acceptat ca persoană roate fi determinat de numărul său de comportamente inacceptabile. Părinții care găsesc inacceptabile foarte multe lucruri pe care le fac sau spun copiii lor vor încuraja inevitabil la acești copii un profund sentiment că sunt inacceptabili ca persoane. Pe de altă parte, părinții care acceptă foarte multe lucruri pe care le fac sau spun copiii lor vor crește niște copii care se vor simți, în majoritatea cazurilor, acceptabili ca persoane.
Cel mai bine e să recunoști față de tine (și de copil) că nu îl accepți ca persoană când face sau spune ceva anume la un moment...

pag. 95-96

CÂND DECIDE UN PÃRINTE SÃ FOLOSEASCÃ ASCULTAREA ACTIVÁ

Ca să folosești Ascultarea Activă, trebuie să aștepți până se ivește o problemă serioasă, ca aceea a lui Danny, băiețelul care au voia să doarmă? Dimpotrivă. Copiii tăi îți trimit în fiecare zi mesaje care îți spun că au sentimente neplăcute.
Micul Nate tocmai și-a ars degetul la ondulatorul al mamei sale.
Nate: Vai, m-am ars la deget! Mami, m-am ars la deget. Au, mă doare (plângând acum)! M-am ars la deget. Au, au!
Mama: Oh, te doare rău. Te doare groaznic.
Nate: Da, uite ce rău m-am ars.
Mama: Da, se pare că te-ai ars rău la deget. Te doare foarte tare.
Nate (nu mai plânge): Pune-mi ceva pe el imediat.
Mama: Bine. O să-ți pun niște gheață, să se răcorească, apoi o alifie.

Reacționând la acest mic accident casnic, mama a evitat să-l lniștească pe Nate spunându-i „nu e chiar așa rău” sau „o să-ți treacă repede” sau „nu te-ai ars prea tare.” A respectat sentimentele lui Nate că s-a ars rău și că îl doare tare. S-a abținut să dea unul dintre cele mai tipice răspunsuri ale părinților într-o situatie ca aceasta:
„Hai, Nate, nu te mai purta ca un copil mic. Nu mai plânge!” [EVALUARE și COMANDÃ].
Ascultarea Activă din partea mamei reflectă atitudini importante față de Nate:
A avut o experiență dureroasă în viața lui — e problema lui și are dreptul la propria sa reacție unică.
Nu vreau să-i neg propriile sentimente — acestea sunt reale pentru el.
Pot să accept cât de gravă crede el că e arsura și ce tare îl doare.
Nu pot risca să-l fac să se simtă prost sau vinovat pentru propriile sale sentimente.

Părinții ne spun că Ascultarea Activă în situația unui copil care se lovește și plânge de durere provoacă adesea încetarea instantanee și spectaculoasă a plânsului, odată ce copilul este sigur că părintele știe și înțelege ce rău se simte sau cât de frică îi este. Copilul are cel mai mult nevoie să-i fie înțelese sentimentele.
Copiii pot fi foarte supărați pe părinții lor când se simt neliniștiți, speriați sau nesiguri atunci când aceștia pleacă la serviciu sau își petrec seara în oraș, când le lipsește păpușa sau păturica preferată ori trebuie să doarmă în alt pat în care nu sunt obișnuiți, încercările de a-i liniști nu au succes în asemenea situații, iar părinții își pierd de obicei răbdarea când copilul nu se oprește din scâncit sau cerut lucrul care îi lipsește:
„îmi vreau păturica, îmi vreau păturica, îmi vreau păturica!”
„Nu vreau să pleci. Nu vreau să pleci!”
„îmi vreau ursulețul. Unde-i ursulețul meu? Vreau ursulețul!

Ascultarea Activă poate face minuni în astfel de situații dificile. Principalul lucru pe care îl vrea copilul de la părinte este să-i recunoască profunzimea sentimentelor.
La scurt timp după ce a început să vină la cursul PG-PE, domnul H. ne-a relatat următorul incident:

Michele, de trei ani și jumătate, începea să scâncească fără întrerupere ori de câte ori o lăsa mama ei în mașină cu mine cât timp făcea cumpărături la supermarket. „O vreau pe mami”, repeta de zeci de ori, deși îi spuneam mereu că mama ei se întoarce în câteva minute. Apoi începea să plângă tare: „îmi vreau ursulețul”. Văzând că nu reușeam deloc s-o liniștese-, mi-am amintit de metoda Ascultării Active. în disperare de cauză, i-am zis: „Ți-e dor de mama când te lasă singură”. Ea a dat din cap că da. „Nu-ți place ca mama să plece fără tine.” A dat din cap din nou, încă strângând speriată pătura care...

pag. 159-160

Capitolul 8

Schimbă comportamentul inacceptabil modificând mediul

Foarte puțini părinți încearcă să schimbe comportamentul copiilor lor modificând mediul care-i înconjoară.
Modificarea mediului este folosită mai mult în cazul copiilor mici și al bebelușilor decât al celor mai mari, pentru că, pe măsură ce copiii cresc, părinții încep să se bazeze mai mult pe metode verbale, mai ales pe cele care „umilesc” un copil sau îl amenință cu puterea părintească, adică pe cele care neglijează modificarea mediului și încearcă să descurajeze verbal comportamentul inacceptabil. E mare păcat, căci schimbarea mediului este adesea foarte simplă și foarte eficientă la copiii de toate vârstele.
Părinții încep să folosească mai mult această metodă odată ce devin conștienți de paleta diversă de posibilități:
1. îmbogățirea mediului.
2. Sărăcirea lui.
3. Simplificarea lui.
4. Restrângerea lui.
5. Oferirea unui mediu securizat.
6. Substituirea unei activități cu alta.
7. Pregătirea copilului pentru schimbările de mediu.
8. Planificarea în cazul copiilor mai mari.

ÎMBOGÃȚIREA MEDIULUI

Orice educator de grădiniță știe că o metodă eficientă de a opri sau preveni comportamente inacceptabile este să le ofere copiilor multe activități interesante — să le îmbogățească mediul cu materiale dejoacă, de citit, jocuri, plastilină, păpuși, puzzle-uri și așa mai departe. Și părinții eficienți se folosesc de acest principiu: dacă puștii sunt implicați în ceva interesant, scade posibilitatea de „a face boacăne” sau de a-și bate la cap părinții.
Unii dintre părinții care urmează cursul nostru au raportat rezultate excelente în urma aranjării unei zone speciale în garaj sau într-un colț din curtea din spate, un loc special pentru copil, unde e liber să sape, să lovească, să construiască, să picteze, să facă mizerie și să creeze. Părinții aleg un loc unde copilul poate face orice vrea fără să strice nimic.
Plimbările cu mașina sunt momente în care puștii își „bat la cap” părinții. Unele familii se asigură că micuții au jucării, jocuri și puzzle-uri ca să nu se plictisească sau să se agite.
Majoritatea părinților știu că puștii lor nu se vor comporta inacceptabil dacă aranjează să vină acasă prieteni sau tovarăși de joacă. Adesea, doi sau trei copii vor găsi mai ușor „lucruri acceptabile” de făcut decât unul singur.
Șevalete pentru pictat, plastilină pentru modelat, teatru de păpuși pentru spectacole, o familie de păpuși și o căsuță de păpuși, vopsele pentru mânjit, jocuri de cărți amuzante — toate acestea pot reduce foarte mult comportamentul agresiv, agitat sau problematic. Părinții uită adesea că micuții au nevoie de activități interesante și incitante ca să-i țină ocupați, la fel ca în cazul adulților.

pag. 262-263

Capitolul 13

Cum punem la lucru metoda „avantajului reciproc”

Chiar și după ce reușesc să-i conving pe părinți că merită să folosească abordarea avantajului reciproc, ei încep să se întrebe de unde ar trebui să înceapă. De asemenea, când sunt la început de drum, părinții întâlnesc tot soiul de obstacole. Voi oferi în continuare câteva repere pentru cum poate fi inițiată această abordare și voi discuta despre cum pot fi depășite principalele dificultăți legate de aplicarea Metodei a III-a. De asemenea, voi aborda problema disputelor care pot să apară între copii.

DE UNDE ÎNCEPEM?

Părinții care au reușit de la bun început să aplice cu succes abordarea noastră axată pe avantajul reciproc au urmat cu sfințenie recomandarea noastră ca ei să se așeze la masa discuțiilor și să le explice copiilor ce este cu această metodă. Nu uitați, majoritatea copiilor n-au mai întâlnit niciodată această abordare. Obișnuiți cu rezolvarea conflictelor în stilul Metodei I sau al Metodei a II-a, ei au nevoie de o lămurire în legătură cu specificul Metodei a II-a.
Părinții le explică în ce constau toate cele trei metode și punctează diferențele dintre ele. Ei recunosc faptul că până atunci au câștigat o serie de bătălii cu prețul punerii copiilor lor în postura de învinși (Metoda I) sau că s-a întâmplat invers, când copiii au ieșit preponderent în câștig (Metoda a II-a). Apoi își exprimă în mod clar dorința arzătoare de a renunța la abordarea „câștig-pierdere”, pentru a încerca noua tehnică a avan¬tajului reciproc.
De obicei, copiii devin interesați după o astfel de introducere. Ei sunt curioși să învețe despre Metoda a III-a și abia așteaptă s-o pună la lucru. Unii părinți le explică faptul că ei au urmat niște ședințe de parentaj pentru a deveni niște părinți mai eficienți și că și-ar dori să încerce această metodă nou-învățată. Desigur, atunci când copilul n-a făcut încă trei ani, această introducere este inutilă. în cazul lor, vă sfătuiesc să începeți pur și simplu cu aplicarea celor învățate.

CEI SASE PAȘI AI METODEI AVANTAJULUI RECIPROC

Părinții reușesc mult mai bine să implementeze această metodă atunci când o desfac în cei șase pași. Când ei urmează îndeaproape aceste etape, demersul lor educativ are de obicei succes:
Pasul 1. Identificarea și definirea conflictului.
Pasul 2. Propunerea de soluții alternative.
Pasul 3. Evaluarea opțiunilor identificate.
Pasul 4. Alegerea celei mai bune soluții.
Pasul 5. Găsirea unor căi de implementare a soluției.
Pasul 6. Evaluarea progreselor, pentru a vedea cum a funcționat soluția aleasă.

pag. 319-320

RELAȚIA TA PRINCIPALÃ ESTE CU PARTENERUL DE VIATÁ

Mulți părinți americani consideră că relația lor principală este cu copiii, mai degrabă decât cu partenerul de viață. în special mamele se bazează foarte mult pe copiii lor ca sursă de satisfacții, deși acestea ar trebui mai degrabă să vină din relația lor maritală. De multe ori, aceasta duce la „punerea copiilor pe primul plan”, la „sacrificii pentru cei mici”, la dorința sporită ca „odraslele să ajungă bine”, datorită faptului că părinții investesc foarte mult în relația lor cu cei mici. Comportamentul copiilor lor înseamnă mult prea mult pentru acești părinți. Este foarte important cum se poartă copiii lor. Acești părinți simt nevoia să-și supravegheze, ghideze, monitorizeze, judece și evalueze copiii. Este foarte greu pentru acești părinți să le permită copiilor să facă greșeli sau să ia decizii proaste în viață. Ei simt că odraslele lor trebuie să fie protejate de experiența eșecului și ocrotite de orice pericol posibil.
Părinții eficienți sunt capabili să aibă o relație mai detașată cu copiii lor. Relația din căsnicia lor este cea de bază. Copiii au un loc semnificativ în viața lor, dar acesta este aproape secundar, și dacă nu secundar, oricum nu mai important decât relația cu partenerul de viață. Asemenea părinți par să le permită copiilor lor mai multă libertate. Lor le place să petreacă timp cu copiii lor, însă doar perioade limitate — lor le place să petreacă timp singuri și cu partenerul de viață. Ei nu investesc doar în copii, ci și în căsnicia lor. Astfel, pentru ei nu este crucial cum se comportă copiii lor și cât de mult realizează aceștia. Ei tind mai degrabă să creadă că micuții lor își au propriile vieți de trăit și că ar trebui să primească mai multă libertate pentru a se modela. Părinți ca aceștia își admonestează copiii mai rar și îi monitorizează mai puțin. Ei pot fi prezenți atunci când copiii au nevoie de ei, dar nu simt o nevoie mare de-a interveni sau de-a se băga în viața copiilor lor. Ei sunt îngrijorați în legătură cu copiii lor, dar nu anxioși.
„Copiii sunt copii”, aceasta este atitudinea lor, astfel că pot fi mai toleranți față de ceea ce sunt aceștia — niște copii. Părinții eficienți se simt adesea amuzați de imaturitatea copiilor lor sau de defectele acestora, mai degrabă decât distruși.
Părinții din acest al doilea grup tind în mod evident să fie mai toleranți și vor fi deranjați de mai puține comportamente. Ei vor avea mai puțină nevoie să controleze, limiteze, direcționeze, restricționeze, admonesteze și să dea lecții. Ei pot să le permită copiilor să aibă mai multă independență — să fie separați de ei. Părinții din primul grup tind să fie mai puțin toleranți. Ei au nevoie să controleze, să limiteze, să ghideze, să restricționeze și așa mai departe. Pentru că relația cu copiii lor este cea principală, acești părinți au mare nevoie să le monitorizeze comportamentul și să le programeze viețile.
Am ajuns să văd mai clar de ce părinții care au o relație nesatisfăcătoare cu partenerul de viață au dificultăți în a fi toleranți față de propriii copii: ei sunt prea dependenți de copii, pe care îi privesc ca pe o sursă a bucuriilor și satisfacțiilor care le lipsesc din căsnicie.

POT PÃRINȚII SÃ-SI SCHIMBE ATITUDINILE?

Poate această carte — sau un curs PG-PE (acum disponibil și pe video, ca un program de studiu individual) — să aducă o schimbare în atitudinile parentale? Pot oare părinții să învețe să devină mai toleranți cu copiii lor? înainte aș fi fost sceptic. Ca mai toți practicienii din domeniul consilierii, aveam oarecare prejudecăți care veneau din formarea mea profesională. Cei mai mulți dintre noi suntem învățați că, dacă nu fac psihoterapie intensivă sub îndrumarea unui terapeut profesionist, oamenii nu se schimbă prea mult. Această terapie trebuie să dureze de la șase luni la un an sau chiar mai mult.