Dimensiunea PSI (volumul 1)

Fiecare pelerin are o singură dorință și o singură întrebare. Acea dorință, acea forță care ne împinge într-un loc sfânt, ne împinge să ne căutăm unul pe altul. Nu cauți un om, cauți exact acest paradis pierdut, locul de unde ai căzut.

• ADRIAN SINGUROV

Cel bogat va rămâne bogat, iar cel cult va rămâne cult când pleacă în pelerinaj dar în timpul pelerinajului se întâmplă o unificare a oamenilor pentru că problemele sunt aceleași și pentru omul sărac, și pentru cel bogat.

• VALENTIN BEL

Puterea spirituală a unui popor este dată de cei care se roagă și de cei care postesc și, la rândul ei, determină puterea spirituală a celor din vârf.

• OVIDIU-DRAGOȘ ARGEȘANU

DIMENSIUNEA TERAPEUTICÃ ȘI SPIRITUALÃ A PELERINAJELOR

PARTEA 1

Dată postare: 04.11.2012

M (moderator)
DAO (dr. Ovidiu-Dragoș Argeșanu)
AS (părintele Adrian Singurov)

M: Bună seara și bine v-am găsit la o noua ediție a Dimensiunii PSI. În această seară vom aborda o temă inedită, și anume dimensiunea spirituală și terapeutică a pelerinajelor.

Vom dezbate această temă alături de invitații noștri: părintele Adrian Singurov și domnul doctor Ovidiu-Dragoș Argeșanu.

Bună seara! Haideți să începem cu o întrebare scurtă: ce sunt pelerinajele?

AS: L-aș ruga pe domnul doctor să înceapă.

M: Domnul doctor!

DAO: Acum depinde despre ce pelerinaje vorbim pentru că pelerinajul poate însemna multe. Pelerinajul presupune un drum inițiatic către ceva. Bineînțeles că noi, fiind ortodocși, asociem ideea de pelerinaje cu valorile spirituale ortodoxe – adică sfinți ortodocși, preoți ortodocși, Mormântul Sfânt, locuri sfinte care fac parte din tradiția și spiritualitate a ortodoxă. Dar locuri de pelerinaje sunt multe. De exemplu, la nigerieni unde o parte a populației este musulmană, iar alta ortodoxă, statul dă voie, adică plătește pelerinajul ortodocșilor la Mormântul Sfânt și pelerinajul mus ulm anilor la Mecca – tot pelerinaj este.

Atâta timp cât locul la care ajunge un om, un trăitor care își pune problema pelerinajelor, este un loc sacru. Deci pelerinajul este, de fapt, o cale către un loc sacru – către un munte sfânt, un lac sfânt, către un izvor sfânt, către un portal, către ceva sfânt. De fapt, pelerinaj – în opinia mea – înseamnă calea noastră către Dumnezeu, în speță, în cazul de față, bănuiesc că vă referiți la calea către un loc sfânt situat în planul material, în lumea noastră materială.

AS: Bineînțeles că definițiile Bisericii sunt astfel încât oamenii să le priceapă mai ușor – definițiile sunt clare, concise. Pelerinajul într-adevăr este un drum, o cale către un loc sfânt sau către sfinte moaște, către sfinți, și pe care noi l-am împărțit în trei categorii.

În funcție de locul în care merge pelerinul – când merge către un loc sfânt întotdeauna noi spunem și avem o atitudine de preacinstire către sfinți. Față de Maica Domnului noi avem o atitudine de venerare, și atunci mergem în pelerinaj către locurile în care a fost Maica Domnului, către mormântul Maicii Domnului, către icoane făcătoare de minuni ale Maicii – avem o atitudine de venerare. Apoi, către locurile sfinte, unde chiar Dumnezeu a pășit, avem atitudine a de adorare și pelerinajul intră în altă categorie.

Biserica însoțește întotdeauna drumul pelerinului prin preoți, binecuvântează întotdeauna pelerinajul, el nu este definit ca pelerinaj dacă nu are un început, un punct B de unde pornește pelerinul către un punct C.

Binecuvântarea preotului și a Bisericii îi deschide calea pelerinului către un drum interior – într-adevăr inițiatic, cum spune domnul doctor. Acest drum deschis către lumea lui Dumnezeu, către stihii - cum spunea Noica, Lumea stihiilor – este un drum interior de regăsire, un drum de reîntoarcere pentru că noi prin pelerinaje înțelegem întreaga viață a noastră și locul unde ajungem este un punct terminus. Dacă în sinergie pelerinajul este o lucrare sfântă și este lucrarea lui Dumnezeu și a omului, niciodată nu poți face un efort numai tu ca om – ființa umană nu este autonomă, ființa umană nu poate lua decizii prin propria persoană. Noi suntem niște vase, vase pe care le umple fiecare depinde cu ce?

DAO: Și atunci unde este liberul-arbitru?

AS: Eram sigur că domnul doctor va pune problema asta. Liberul-arbitru este atunci când alegi cu ce sa fii umplut – cu Dumnezeu sau cu întuneric.

DAO: Corect!

DAO: Bun, dar asta înseamnă că îmi exclude mie capacitatea de a raționa – ca să mă văd pe mine ca un vas fără nici o capacitate intelectuală, ci doar cu ce mă umple Dumnezeu, înseamnă că sunt o chestie inferioară.

AS: Intelectual – e foarte bine că am subliniat!

DAO: Păi, intelectual! Dumnezeu m-a dotat cu o gândire pe care El mi-a dat-o, pe care eu trebuie să învăț să o folosesc. Etapele copilului sunt: se naște – instinctual, nu știe decât să sugă și să facă caca; după care începe să se bucure, să simtă, să recunoască, să iubească, să aibă plăceri, neplăceri și mai târziu începe să raționeze. Deci rațiunea este superioară simțirii, pentru că, altfel, am învăța mai întâi să raționăm și apoi să avem instincte.

Faptul că Biserica, la un moment dat, îngrădește gândirea este greșit pentru că gândirea este cel mai important lucru care este dat omului, este superioară – nu gândim cu picioarele, gândim cu capul: cap, suflet, sex, nu invers. Problema este că noi trebuie să învățăm să folosim gândire a, iar pelerinajul ne ajută să ne folosim gândire a în Dumnezeu. Corect!

AS: Prin ceea ce spune domnul doctor așa este! Așa spune și Biserica: avem rațiune, sentiment și voință. Dar astea trei împreună lucrează în pelerinaj, pentru că nu sfințim doar sufletul ci și trupul în același timp și duhul – căci sunt trei entități. Apostolul Pavel nu a spus trup și suflet, a spus „să fie întregi în voi, a spus și duhului, și sufletului, și trupului vostru.” Acestea trei împreună se sfințesc în timpul pelerinajului. E foarte corect! Dar rațiunea este deasupra, într-adevăr!

DAO: În dogmatică de ce este trecut doar trupul și sufletul? De ce nu apare și spiritul sau duhul?

AS: E același lucru.

DAO: Sufletul nu e același lucru cu duhul.

AS: Nu este.

DAO: Sufletul este scânteia divină. Perfect, și atunci omul e o trinitate.

AS: Fiindcă e mai simplu să spui că omul este o ființă dihotomică.

DAO: Pe mine nu mă interesează să spun că o ființă este dihotomică dacă ea nu este dihotomică. Ea este o trinitate, este făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – deci, automat este o trinitate. Nu are cum să fie o dualitate pentru că atunci și Dumnezeu ar fi o dualitate.

AS: Pentru că sunt foarte multe învățături și dogme care se dau la anumite perioade ale omenirii și care se dau pentru anumite categorii de oameni.

DAO: E adevărat, dar știți, până și asta este greșit! Pentru că a mă exclude pe mine pentru că nu sunt preot de o anumită cunoaștere, pentru că Biserica consideră că eu nu sunt pregătit să o primesc, asta înseamnă că mă oprește de la evoluția mea spirituală. Or, eu vă spun un adevăr – pot pune un adevăr pe toate tarabele, cel mai mare adevăr, nu pe care îl dețin eu, pot pune numele lui Dumnezeu pe toate tarabele că nu va rezona nimeni cu el, decât dacă cineva a ajuns la nivelul la care să rezoneze cu el. Iar asta cum că nu spun oamenilor adevărul pentru că i-aș sminti e o prostie.

Știți ce spunea Ifas Levi – a fost un preot catolic și a fost excomunicat – evident, că de-aia îmi place de el! Și a zis așa: „Nu vă temeți, adevărul va fi întotdeauna ascuns celor răi și celor proști”. Și asta e un adevăr. Și nu ai ce să faci pentru că un adevăr, cu cât este mai sus, dacă ești rău, nu îl poți accesa. A-ți fi teamă să spui adevărul este greșit!

AS: Depinde. Nu este greșit. Iisus nu a vorbit niciodată direct, a vorbit în parabole pentru că accesa conștientul omului.

DAO: O secundă. Corect, a vorbit în parabole. De ce? A vorbit în parabole pentru că El, inițial, venise pentru copiii, pentru fiii pierduți ai lui Israel, nu venise pentru toți oamenii. El a zis de la început: „Oare se cade ca pâinea pe care am venit să o dau oamenilor să o dau câinilor?” Deci, El nu venise pentru câini, ci pentru mântuirea poporului lui Israel, pentru cei 144 000 de aleși. Și după ce a văzut credința samaritencei, a sutașului, a celor care L-au recunoscut, a celui de-al zecelea lepros care s-a întors și i-a mulțumit, abia atunci l-a sfătuit pe apostoli să se ducă să dea credința la neamuri. Înainte, nu. Înainte era: „Duceți-vă și căutați oile pierdute ale lui Israel”.

M: Ce contraargumente aveți în ceea ce spune?

AS: Nu am cum să-l contrazic. Întotdeauna există o diplomație: când un om are o părere și noi nu suntem de acord cu el, poți spune că îl poți completa, nu că îl contrazici.

Ideea este că Biserica spune în felul următor: omul trebuie ajutat să se mântuiască. Văd o singură pildă scurtă și cuprinzătoare. Un pateric este un premiant care le umbrește pe toate celelalte. Este vorba despre un duhovnic, un părinte care se ruga în mănăstire, avea o vârstă înaintată și, de când se ruga el, apăreau întotdeauna doi îngeri. Acest părinte – fiindcă așa îl învăța Biserica – nu se uita la ei, îi ignora ca să nu cadă în mândrie, dar rugăciunea lui era de foc. Părintele nu știa că acea carte din care se ruga el era eretică. Dumnezeu, în pronia Lui, a făcut în așa fel încât să nu îl tulbure pe părinte, a trimis un diacon în acea mănăstire să se pregătească pentru Academia Teologică din Constantinopol – acesta era tânăr și făcea practică. Acest părinte (diaconul) era foarte învățat și l-a văzut pe părintele mai bătrân și tot din diplomație – în această înțelepciune pe care ți-o dă și harul și rugăciunea probabil – s-a uitat la el, s-a apropiat și i-a zis: „Părinte ... [ ... ] Bineînțeles că dvs. știți că Mântuitorul are două firi... [ ... ] Dvs. știți lucrurile astea, dar mă bucur că suntem împreună!” Și în felul acesta, fără să îl contrazică, i-a explicat [ ... ] învățătura adevărată.

Părintele, când și-a dat seama ce se întâmplă cu el, a fugit imediat în cameră, s-a rugat cu lacrimi, așa cum se ruga el, și au

Pag. 5 – 9