Viața secretă a lui Dumnezeu (Colecția MISTICA spiritualitate nr. 18)

Este povestea omului un monolog în care Dumnezeu Autorul vorbește pe mai multe voci diferite prin personajele sale ale căror vieți sunt în totalitate determinate? Sau este un dialog în care interacționăm cu Dumnezeu și contribuim la poveste prin alegerile noastre libere?

Iată câteva din întrebările la care Aaron David ne promite un răspuns.

Introducere

1. Trăind viața secretă a lui Dumnezeu

2. Misiunea noastră divină

3. Tu în mod absolut

4. Alegerea ta finală

5. Dumnezeiasca poveste de dragoste

6. De-a v-ați ascunselea

7. De ce așa mare secret?

8. A cunoaște și a fi cunoscut

9. A servi, a crește, a iubi, a cunoaște

TRÃIND VIATA SECRETÃ A LUI DUMNEZEU

A cuprinde cu mintea adevărul despre viață e ca și cum ai privi o fotografie în plin proces de developare – mai întâi apare o pată gri într-un colț, apoi în centru se ivește o altă pată ceva mai închisă la culoare; încetul cu încetul, se conturează umbrele , se definesc formele și în cele din urmă adevăratele imagini devin vizibile. Însă numai când întreaga imagine prinde contur îți poți da seama ce reprezintă.

Fotografiile nu se developează niciodată liniar sau pe orizontală – întotdeauna petele apar ici și colo. Tot așa este și cu adevărul – dacă vrei să-l cuprinzi, trebuie înainte de toate să vezi întreaga imagine. Deci vă rog să dați dovadă de puțină răbdare citind această carte. Începutul va căpăta mai mult înțeles pe măsură ce vă veți apropia de final. Totuși, chiar și după ce obțineți întreaga imagine, nu uitați că este doar o „imagine” a adevărului. Nu este adevărul însuși. Ea nu este adevăr așa cum niciun meniu nu este mâncare. Oricât de delicioase par felurile de mâncare menționate în meniu, trebuie să le gustați pentru a afla ce sunt.

Am văzut odată o pisică furioasă care ataca fotografia unui hamburger, atârnată în colțul de jos al ferestrei unui restaurant. Orbită de foame, a confundat imaginea cu mâncare a în sine. Important este să nu faceți aceeași greșeală și să confundați imaginea cu adevărul.

Imaginea este doar o aproximare a adevărului în cuvinte și concepte. Pentru a cunoaște adevărul, trebuie să-I trăiești. Ceea ce este adevărat, mai ales când vine vorba despre Cabala. Scrierile Cabalei seamănă cu partiturile muzicale. Cineva care nu le poate citi nu va crede niciodată că acele linii, puncte, bucle și numere exprimă, de fapt, pasiune, armonie și mișcare. O partitură muzicală pare foarte tehnică, rigidă și matematică. Dar, chiar dacă la prima vedere nu lasă impresia că ar fi muzică, ea este, și numai un muzician o poate transpune în cântec.

Pentru a aprecia adevărata valoare a Cabalei, trebuie să învățați să îi transpuneți partitura în cântec.

Există pe piață nenumărate cărți despre Cabala și misticismul iudaic, iar când terminați de citit vreuna (în special cele sofisticate), vă simțiți de-a dreptul năuciți, nefiind în stare să vă dați seama despre ce vorbea autorul. însă asta este o impresie falsă. Cabala are un sens. Ea poate fi înțeleasă dacă sunteți atenți și discerneți între partitură și cântec, între meniu și mâncare, între imaginea adevărului și adevăr.

Cabala are un sens, însă în mintea noastră uneori nu are logică, așa cum are ecuația 1 + 1 = 2. Cabala are un sens spiritual pentru sufletul nostru, ca ecuația 1 + 1 = 1, care este ecuația iubirii. Iubirea are sens, dar n-o puteți înțelege doar gândindu-vă la ea; trebuie s-o trăiți.

Deci, pentru început, trebuie să studiem un pic partiturile Cabalei. Totuși, țineți cont de faptul că partiturile pe care vi le înfățișez nu constituie o operă complexă – ar fi imposibil să tratez într-o singură carte despre toate melodiile divine scrise pentru simfonia vieții. Prin urmare este o versiune abreviată – o „schiță” a adevărului. Dar chiar și așa, este suficient pentru a răspunde la întrebările profunde care vor fi puse.

În acest prim capitol veți descoperi răspunsuri la câteva dintre cele mai serioase și provocatoare întrebări care s-au pus vreodată despre Dumnezeu. Dar, ca să înțelegeți pe deplin răspunsurile, trebuie să le trăiți în propria viață.

ÎNTREBÃRILE:

• Este Dumnezeu perfect?

• Dacă Dumnezeu este perfect, atunci de ce a creat o lume și un eu atât de imperfecte?

• Poate da greș Dumnezeu, se poate confrunta cu eșecul și poate resimți extazul triumfului?

• Poate Dumnezeu simți suferință? Poate să se ridice la provocarea suferinței, să o transceandă și să simtă plăcere?

• Poate Dumnezeu simți tristețe? Se poate lupta cu tristetea, o poate depăși pentru a atinge bucuria?

• Poate Dumnezeu să facă greșeli, să regrete, să se căiască și să învețe din greșeli?

• Este Dumnezeu bun în mod absolut?

• Dacă Dumnezeu este bun în mod absolut, poate El să se lupte cu răul și să aleagă triumfător binele?

• De ce a creat Dumnezeu o lume în care există într-o măsură atât de mare înclinația spre a face rău?

• De ce Dumnezeu permite existența oamenilor răi?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom examina câteva idei incredibil de importante care ne vor dezvălui cine este Dumnezeu, cine suntem noi, de ce existăm și cine am putea deveni.

O NOUÃ IMAGINE

Într-o bună zi, în timpul unei plimbări prin Manhattan, am devenit brusc conștient de existența zgârie-norilor și de forfota a mii de oameni din jurul meu. A fost un sentiment frustrant. Când am ajuns la colțul străzii, semaforul arăta culoarea roșie și, așteptând la traversare, o mulțime de indivizi au început să mă împresoare, făcându-mă să mă simt stors și copleșit. Și atunci m-a lovit ideea: Nu sunt decât o fibră în această imensă masă de carne, în acest talmeș-balmeș care este New Yorkul.

Când a apărut culoarea verde, m-am trezit luat pe sus de o hoarda a Manhattanului, simțind că mă înec în curentul umanității topite. Imediat ce am ajuns pe trotuarul de vizavi, am văzut un anunț lipit pe o cabină telefonică. Aproape ilizibil, pe bilețel scria:

Vino la Cocoa Cafe

și ascultă CEL MAI MARE chitarist
din LUME.

Fii acolo, sau rămâi un demodat!

Ei bine, asta era prea mult pentru mine. Și așa era greu să fiu un nimic, dar să fiu un „nimic demodat” era ceva ce nu puteam suporta. Ba, mai mult decât atât, am rămas de-a dreptul siderat că, în mijlocul acestei lumi uriașe, era cineva care avea nerușinarea și tupeul să-și închipuie nu doar că este ceva, ci cel mai mare ceva din lume.

Și deodată mi-am dat seama că, într-un fel, ar fi putut avea dreptate.

Sir Arthur Eddington, celebrul astrofizician, ne spunea că, dacă ar fi să facem o paralelă între Univers și Crand Central Station umplută până la refuz cu praf, atunci un grăunte de praf ar fi echivalent cu planeta Pământ. Acum, luați în considerație următoarele: Dacă pe grăuntele nostru planetar de praf trăiesc aproximativ 6 miliarde de oameni, asta înseamnă că tu și cu
mine suntem a șasea miliardime dintr-un grăunte de praf, fără să socotim aici și toate animalele, toți copacii și toate creaturile microscopice care viețuiesc pe Pământ.

Cântecul „Dust in the Wind” („Praf în vânt”) este de fapt foarte optimist, deoarece suntem chiar mai puțin decât praful în bătaia vântului. Și totuși, deși din punct de vedere științific sunt un „nimic” – căci cum altfel aș putea spune? –, adânc în sufletul meu știu că sunt ceva. Simt că reprezint ceva. Îndrăznesc să cred că sunt diferit în această lume.

Prin urmare, cine suntem? De ce suntem? De ce ne-a creat Dumnezeu? Are vreo importanță existența noastră?

Ca răspuns, permiteți-mi să vă spun o poveste din Cabala.

Când citiți, țineți cont că în Cabala Dumnezeu nu este numit „Dumnezeu”. Descriind creatorul Universului, Cabala îl numește Ein Sof, „Cel-fără-sfârșit”. Mai departe, atât Cabala, cât și alte surse de înțelepciune evreiască presupun că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, că noi nu putem cunoaște decât anumite aspecte ale Lui care ne sunt revelate. Astfel, înțelepții ne vorbesc despre lumina lui Dumnezeu – „lumina-fără-sfârșit”, care este o metaforă pentru revelație. Despre Dumnezeu putem cunoaște doar ceea ce ne este revelat.

Și acum povestea:

Când Cel-fără-sfârșit a vrut să creeze lumea, și-a retras lumina-fără-sfârșit din centru, formând o sferă de vid. Aici El a creat recipientele, apoi a proiectat asupra lor o rază din lumina-fără-sfârșit. Însă, întrucât nu puteau reține în interiorul lor lumina, vasele s-au spart, iar cosmosul a fost cuprins de o stare de haos. Cabala explică aici că viața e menită a fi un proces de tikkum, adică de „reparare”, „peticire” sau „reconstrucție” .

Pag. 11 – 15