Sadhana: Calea desăvârșirii

· Nu limita un copil la cele învățate de tine, fiindcă el s-a născut în alte vremuri.

· Copiii ies afară din strălucirea solemnă a templului și stau în țărână; Dumnezeu îi privește jucându-se și uită de preot.

· Cel care este prea ocupat să facă bine nu găsește timp să fie bun.

· Trăim în lume doar când o iubim.

· Iubirea este singura realitate și nu este doar un sentiment. Este adevărul suprem, ce se află în inima creației.

· Nu poți trece marea doar stând și uitându-te la apă.

· Apa dintr-un vas strălucește; apa mării este întunecată. Adevărul mic are cuvinte care sunt clare; marele adevăr are o liniște măreață.

· Părul cărunt este semn de înțelepciune doar dacă-ți ții limba. Vorbește și va fi doar păr, ca la cei tineri.

· Credința este pasărea care simte lumina când zorile sunt încă întuneric.

· Moartea nu înseamnă stingerea luminii; e doar punerea deoparte a lămpii, fiindcă s-au ivit zorile.

I RELAȚIA INDIVIDULUI CU UNIVERSUL

II CONȘTIINȚA SUFLETULUI

III CHESTIUNEA RÃULUI

IV CHESTIUNEA SINELUI

V DESÃVÂRȘIREA ÎN IUBIRE

VI DESÃVÂRȘIREA ÎN FAPTÃ

VII DESÃVÂRȘIREA ÎN FRUMUSEȚE

VIII DESÃVÂRȘIREA ÎN INFINIT

RELAȚIA INDIVIDULUI CU UNIVERSUL

Civilizația Greciei antice a crescut între zidurile cetății. De fapt, toate civilizațiile moderne își au leagănele lor de cărămizi și mortar.

Aceste ziduri își lasă amprenta profund în mințile oamenilor. Ele stabilesc în concepția noastră mentală un principiu de tip „divide et impera”, care statornicește în noi obiceiul de a ne pune la adăpost toate cele dobândite prin ascunderea și separarea lor de ceilalți. Despărțim națiune de națiune, cunoaștere de cunoaștere, om și natură. Ori asta crește În noi o puternică neîncredere față de tot ceea ce este dincolo de barierele pe care noi le-am ridicat și toate celelalte lucruri trebuie să se străduiască din greu pentru a pătrunde în sfera noastră de recunoaștere.

Atunci când primii năvălitori arieni au apărut în India, aceasta era un teritoriu vast de păduri, iar nou veniții au profitat repede de ele. Acele păduri i-au pus la adăpost de căldura copleșitoare a soarelui și de distrugerile furtunilor tropicale, le-au dat pășuni pentru vite, lemn pentru focul jertfelor și pentru a-și construi colibe. Și diferitele elanuri ariene, în frunte cu căpeteniile lor patriarhale, s-au statornicit în zone împădurite diferite, care aveau avantajul aparte că le ofereau adăpost natural, mâncare și apă din belșug.

Astfel, în India, civilizația noastră a luat naștere în păduri și de la originea și mediul ei și-a însușit un caracter deosebit. A fost înconjurată de imensa viață a naturii, a fost hrănită și îmbrăcată de aceasta și a păstrat cea mai strânsă și constantă relație cu aspectele ei schimbătoare.

Prin coborârea standardelor existenței, s-ar putea crede că o asemenea viață tinde să aibă efectul de a atenua rațiunea umană și de a micșora imboldurile către progres. Dar constatăm că, în străvechea Indie, condițiile vieții din pădure n-au înfrânt spiritul omului și nu au slăbit cursul energiilor lui, ci doar le-a conferit un anumit sens. Fiind În contact permanent cu creșterea vie a naturii, mintea lui era liberă de dorința de a-și extinde dominația prin ridicarea de ziduri înconjurătoare în jurul celor dobândite. Năzuința lui nu era de a agonisi, ci de a înțelege, de a-și extinde gradul de conștiință crescând deopotrivă cu mediul lui și În interiorul acestuia, EI a simțit că adevărul este atotcuprinzător, că în cadrul existenței nu există o izolare absolută și că singura cale de a dobândi adevărul presupune întrepătrunderea ființei noastre cu toate lucrurile. Obținerea acestei armonii mărețe între spiritul omului și spiritul lumii a fost năzuința înțelepților care sălășluiau în pădurile străvechii Indii.

După aceea, au urmat vremuri în care acele păduri primare au lăsat loc pentru câmpurile cultivate și orașele bogate s-au răspândit pretutindeni. S-au pus bazele unor regate puternice, care au intrat în contact cu toate marile puteri ale lumii. Dar, chiar și în acest apogeu al prosperității ei materiale, inima Indiei a privit mereu înapoi cu adorare spre idealul de început al împlinirii de sine dobândite prin strădanie și spre demnitatea vieții simple a pustniciei pădurii și și-a extras cea mai bună inspirație din înțelepciunea sălășluită acolo.

Occidentul pare să fie mândru la gândul că subjugă natura; de parcă trăim într-o lume ostilă în care trebuie să ne luăm la trântă cu totul pentru a ieși dintr-o ordine a lucrurilor răuvoitoare și străină. Acest punct de vedere este rodul obișnuinței și al formării minții între zidurile orașului. Pentru că în viața de oraș omul își direcționează firesc lumina concentrată a viziunii lui mentale asupra vieții și a faptelor lui, iar acest fapt creează o disociere artificială între el și Natura în sânul căreia se află.

În India însă, punctul de vedere era altul; el includea lumea și omul într-un singur adevăr măreț. India punea accentul pe armonia care există între individ și univers. Ea simțea că n-am putea avea nicio comunicare cu cele ce ne înconjoară, dacă ele ne-ar fi complet străine. Omul are a se plânge împotriva naturii pentru faptul că este nevoit să-și procure cea mai mare parte a celor necesare prin propriile lui eforturi. Da, dar eforturile lui nu sunt zadarnice; el culege zilnic foloase, iar acest lucru demonstrează că există o legătură rațională între el și natură, fiindcă nu ne putem însuși nimic afară de faptul că acel lucru se află cu adevărat în legătură cu noi.

Un drum poate fi privit din două puncte de vedere diferite.

Unii dintre noi îl privesc ca fiind ceea ce ne desparte de obiectul dorinței noastre; caz în care considerăm fiecare pas al călătoriei noastre ca pe ceva obținut anevoie, în ciuda obstacolului. Ceilalți îl privim ca fiind calea ce ne conduce la destinație; văzut astfel, drumul devine parte a obiectivului nostru. Este deja începutul izbânzii noastre și, parcurgându-l, nu putem decât câștiga ceea ce ni se oferă prin intermediul lui. Cel din urmă este punctul de vedere al Indiei În privința naturii. Pentru ea, marele adevăr este că suntem În armonie cu natura, că omul poate gândi fiindcă gândurile lui sunt în armonie cu lucrurile, că el poate folosi forțele naturii în slujba lui doar pentru că puterea lui este în armonie cu puterea a ceea ce este universal și că, pe termen lung, obiectivul lui nu poate niciodată intra În contradicție cu obiectivul pentru care lucrează natura.

În Occident, senzația dominantă este că natura aparține exclusiv lucrurilor neînsuflețite și animalelor și că acolo unde începe firea umană există o ruptură bruscă, inexplicabilă. Potrivit acestei impresii, tot ceea ce este mai jos pe scara ființelor e pur și simplu natural, în vreme ce tot ce poartă marca perfecțiunii, intelectuale sau morale, ține de firea omenească. Este ca și cum ai împărți mugurul și floarea În două categorii distincte și le-ai pune farmecul pe seama a două principii diferite și contradictorii în schimb, gândirea indiană recunoaște fără vreo ezitare rudenia omului cu natura, legătura lui neștirbită cu totul.

Pentru India, unitatea fundamentală a creației n-a fost doar o simplă speculație filosofică; dimpotrivă, dobândirea acestei mărețe armonii În simțire și faptă a constituit dintotdeauna obiectivul ei. Prin mediere și slujire divină, Însoțite de o ordonare a vieții, ea și-a cultivat starea de conștiință într-un asemenea mod, Încât pentru ea totul avea o semnificație spirituală. Pentru ea, pământul, apa și lumina, fructele și florile nu erau doar niște biete mijloace fizice destinate folosinței și care mai apoi să fie lăsate deoparte. Ele îi erau necesare pentru atingerea idealului ei de perfecțiune, la fel cum fiecare notă este utilă pentru integritatea unei simfonii. În mod intuitiv, India a simțit că realitatea esențială pentru această lume are o semnificație vitală pentru noi; trebuie să o trăim pe deplin și să stabilim o relație conștientă cu ea, nu doar mânați de curiozitatea științifică sau de lăcomia după avantajele materiale, ci să o împlinim în spiritul afecțiunii, cu un sentiment imens de bucurie și pace.

Într-o privință, omul de știință știe că lumea nu este doar ceea ce se prezintă simțurilor noastre; el știe că pământul și apa sunt în realitate doar jocul forțelor care ni se prezintă drept pământ și apă – cum anume? – abia dacă putem desluși parțial. Tot astfel, omul care are ochii spirituali deschiși știe că adevărul suprem despre pământ și apă se află în modul în care înțelegem cum funcționează voința eternă în timp și ia formă din forțele pe care le percepem sub acestor aspecte. Aceasta nu este o simplă cunoaștere, așa cum este știința, ci o percepere a sufletului de către suflet. Ea nu ne conduce spre putere, așa cum face informația provenită din știință, ci ne oferă bucurie, care este rezultatul uniunii dintre lucrurile înrudite.

Omul a cărei familiarizare cu lumea nu-l conduce mai profund decât știința nu va înțelege niciodată ce anume găsește omul cu viziune spirituală în aceste aspecte naturale. Apa nu numai că îi curăță mădularele, ci îi purifică și inima, pentru că îi mișcă sufletul. Pământul nu numai că îi sprijină trupul, ci îi bucură și mintea, pentru că atingerea lui este mai mult decât un contact fizic – este o prezență vie.

Atunci când un om nu-și dă seama de înrudirea lui cu lumea, el trăiește într-o carceră ai cărei pereți îi sunt străini. Atunci când întâlnește spiritul etern în toate lucrurile, el se eliberează, pentru că atunci descoperă semnificația completă a lumii În care s-a născut; atunci se regăsește În adevărul perfect și se stabilește armonia lui cu totul.

În India, oamenii sunt îndemnați să fie pe deplin conștienți de faptul că se află în cea mai apropiată relație cu lucrurile din jurul lor, trupește și sufletește, și că trebuie să salute soarele din zori, apa curgătoare și pământul roditor ca pe niște manifestări ale aceluiași adevăr viu care îi ține în îmbrățișarea lui. De aceea, textul meditației noastre zilnice este Gayatrr, o mantră care este considerată o sinteză a tuturor Vedelor. Cu ajutorul ei Încercăm să ne dăm seama de unitatea esențială dintre lume și sufletul conștient al omului și Învățăm să percepem unitatea ținută laolaltă de unicul Spirit Etern, a cărui putere creează pământul, cerul și stelele și care, În același timp, ne luminează mințile cu lumina cunoștinței care se mișcă și există în continuitate neîntreruptă cu lumea exterioară.

Nu este adevărat că India a Încercat să ignore diferențele de valoare dintre diferitele lucruri, pentru că ea știe că așa ceva ar face viața imposibilă. Simțul superiorității omului pe scara creației nu i-a scăpat din vedere. Doar că ea are o idee proprie referitoare la în ce anume constă cu adevărat superioritatea lui: nu este vorba de puterea de a avea, ci de puterea unității. De aceea, India și-a stabilit locurile ei de pelerinaj oriunde În natură unde se găsea ceva special ca grandoare sau frumusețe, astfel încât mintea ei să poată ieși din lumea nevoilor înguste și să-și găsească locul în infinit. Acesta a fost motivul pentru care, în India, un Întreg popor care era cândva mâncător de carne a renunțat la hrana de origine animală: pentru a cultiva sentimentul de afecțiune universală pentru viață – un eveniment unic în istoria omenirii.

Pag. 7 – 11