Adevăr Divin
Practicarea adevarului
Experiențe și consecințe ale gândirii intuitive
| Cartea lui Georg Kühlewind ar putea fi caracterizată ca reprezentând variațiuni pe o temă încă puțin abordată. Tema este experiența suprasensibilă a cititorului, variațiunile redau descoperirile pe care le poate face acesta citind. |
26.00 2.60 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Este a opta zi a Creației, când omul începe să creeze. Această creație
urmează direcția mișcării inițiale a cunoașterii deja dobândite, este
prelungirea clipei intuitive și descoperirea ei, s-ar putea spune, descoperirea
prezentului în locul lumii trecutului. Prin aceasta omul creează lumea
prezentului. Cartea lui Georg Kühlewind ar putea fi caracterizată ca reprezentând variațiuni pe o temă încă puțin abordată. Tema este experiența suprasensibilă a cititorului, variațiunile redau descoperirile pe care le poate face acesta citind. |
Cuprins:
| Cuvânt înainte 9 Gândirea asupra gândirii 11 Meditația 14 Despre puritatea strădaniei 23 Conștiența parțială 23 Cealaltă parte 24 Oglindirea 24 Trecutul 25 Somnul și inconștientul 26 Prezentul 27 Forme 27 Înălțarea în elementul rarefiat 28 Pericolul 29 Ocazia 30 Puritatea 31 Meditația 32 A doua treaptă a meditației 33 Purificarea 33 Simțirea și voința în gândire 35 Voința în concentrare 35 Simțirea în concentrare 36 Emoția: primul tip de exerciții 38 Elementele simțirii cunoscătoare: al doilea tip de exerciții 40 Organul de percepție al sentimentelor 42 Dezvoltarea simțirii cunoscător-simțitoare: al treilea tip de exerciții 43 Transformarea emoțiilor: al patrulea tip de exerciții 44 Trimiterea înapoi a emoțiilor: al cincilea tip de exerciții 47 Meditația 48 Știința cerească 49 Meditația în simțire 50 Despre percepția pură 52 Despre studiul științei spirituale 58 Pragul lumii spirituale 58 Dincolo de cuvinte 59 Modul de comunicare transcendental 60 Limbajul proceselor conștienței 63 Problema celor „două căi” în opera lui Rudolf Steiner 65 Mintea sănătoasă, nepărtinitoare 68 Studiul 71 Rezumat 74 Natura solară a gândirii 78 Meditația luminii I: Unde se aprinde lumina? 80 Meditația luminii II: Eu-sunt 81 Meditația luminii III: Lumină și întuneric 81 Iertarea 83 „Iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” 83 Gestul 84 Realizarea 88 Paști 92 Oglinda 92 Corpul 93 Oglinda corpului 96 „Și Cuvântul s-a făcut trup…” 98 Eu-sunt-ul este lumina lumii 100 Fără oglindă 102 Trupul incoruptibil 103 Sfârșitul zilei a șaptea 106 Lumea închisă 106 Arderea 107 Sfârșitul duminicii 109 Ziua a șaptea 110 Începutul începutului 111 Ce aparține omului? 113 Izgonirea de pe Pământ 115 Ziua a opta 116 Adevăr și iubire 118 Consecințe practice 119 Revoluția iubirii 121 Despre realitatea omului 124 Trecutul 124 Prezența 125 Realitatea omului 127 Viitorul 128 Probabilitate și improbabilitate 131 Omul și semenii săi 134 Limba 136 Orașul-templu 137 Despre intuiția morală 141 Introducere 141 Natura intuiției 142 Planul vieții 144 Concepția naivă despre lume 145 La granița dintre Eu și non-Eu 147 Natura intuiției morale 151 Fenomenologia libertății 153 Epoca egoității 156 Răsăritul noului timp 160 Numai un scurt răstimp… 165 Apariția 165 Învățătura 166 Imaginea formată 166 Opoziția 167 Respingerea 168 Îmbolnăvirea 169 Experiența adevărată 170 Înțelepciunea 171 Deteriorarea iubirii 172 Știința spirituală și creștinismul 174 Punerea problemei 174 Despre natura solară a gândirii 176 Despre umbra pe care o aruncă gândirea 179 Un pas hotărâtor 181 Activitatea care se înstrăinează de sine 183 Logosul apare în libertate 184 De ce știința spirituală? 187 Ce este o știință? 188 Naivitatea 189 Conștiența antică 190 Căutarea spiritului 192 Învingerea conștienței oglindite 193 Învingerea naivității prin teoria cunoașterii 193 Învingerea practică a naivității 194 Structura științei spirituale 195 Destinul inteligenței cosmice 198 Știința omului 201 Note 203 |
Fragment:
GÂNDIREA ASUPRA GÂNDIRII Gândirea nu poate gândi asupra sa însăși, ci numai asupra a ceva gândit – asupra a ceva regândit sau asupra a ceva creat. Însă creația nu stă în puterea conștienței. Dacă însă gândirea încearcă să gândească asupra sa însăși, este vorba de noțiunea abstractă de gândire – gândirea este atunci abstractă, pentru că în spatele ei nu se află nicio experiență, ci numai experiența gânditului – iar prin aceasta, mișcarea gândirii, care în cazul cel mai favorabil începe să curgă, este limitată la domeniul abstracțiunilor. Este posibil ca printr-o concentrare suficientă să străfulgere o intuiție nouă; fără o exersare pregătitoare, fără exercițiul concentrării! juste asupra unui obiect, acest lucru este puțin probabil să se întâmple. Dacă totuși se întâmplă, atunci intuiția formează o realitate; aceasta devine mai departe tema concentrării și decurge în mod iust în continuare, pentru că abia de acum tema este o realitate. Orice realitate pătrunde în conștiență prin intuiție. În cele mai multe cazuri, abstractizarea nu poate să producă mișcarea intuitivă; abstractizarea pune în mișcare numai gânduri abstracte. Dacă alegem gândirea drept temă, atunci ea își îndreaptă atenția și se concentrează asupra unei noțiuni abstracte și, prin aceasta, atenția nu exercită gestul dăruirii. Aceasta apare mereu în opoziție cu un cu totul altul. Mișcarea care are loc prin concentrarea asupra unui obiect constă în aceea că gândirea, uitând de sine însăși, se cufundă cu totul în obiect. Nu mai este nicio gândire, este acesta: obiectul, despre care se arată, iar și iar, că el este gândirea. Această descoperire trebuie să devină experiență și nu este permis să rămână doar ceva gândit. Intuiția prezentă în obiect, obiectul, este o creație a omului. Realitatea, adevărul obiectului, este această intuiție. Ea constituie obiectul și curge în percepția obiectului, atunci când îl percepem cu adevărat, și licărește mai departe sub cenușa reprezentării obiectului, atunci când îl evocăm din nou. Spre această intuiție năzuiește concentrarea. Pentru că ea este realitatea, gândirea se poate uita pe sine în temă; și în timp ce renunță la sine și se uită pe sine, își uită caracterul abstract, de oglindire. Este limpede că gândirea asupra gândirii nu poate realiza această uitare de sine, pentru că ea se gândește la sine însăși, este atentă la sine, iar această Sine nu este nicio realitate intuitivă, ci o abstracțiune. Percepția sau „observarea” gândirii – a procesului de gândire – sau experimenta rea sa pornește de aceea de la evocarea a ceva, de exemplu, a unui obiect sau a unei noțiuni-imagine, cum ar fi noțiune a de triunghi. În acestea ea se poate cufunda, în acestea ea poate să uite de sine. Această stingere de sine, uitare de sine, este, condiția necesară pentru străfulgerarea intuiției. Această străfulgerare este, de fapt, adevărata concentrare, menținerea fulgerului: zăbovirea în acesta, în adevărata gândire și nu în gândit. Numai în acest element procesul gândirii poate deveni experiență, gândire vie, care nu este deja ceva gândit. Uitarea de sine este uitarea de sine a egoului și este asemănătoare cu gestul care întotdeauna este prezent în percepție, în primul moment al percepției. Uitarea de sine a egoului face loc apariției adevăratului subiect, care nu poate fi realizată cu forța, prin constrângere sau prin „dexteritate”. Această apariție este ceva cu totul neașteptat, de neimaginat pentru gândirea abstractă a egoului. Experimentarea gândirii sau a atenției nu este vreo „surprindere” a gândirii sau a atenției, nicio apropiere de momentul prezent al ei, fie și la o distanță infinit de mică – omul nu ajunge aici printr-o astfel de apropiere la infinit. Este vorba de un gest calitativ diferit, prefigurat, însă nu și realizat, în orice act de atenție, care se îndreaptă spre ceva, spre ceva care la început este altceva decât atenția însăși. Acest lucru este necesar pentru ca îndreptarea atenției asupra sa, care constituie mereu un obstacol în calea dăruirii, să se stingă. Concentrarea este dăruire deplină; ea este asemănătoare dăruirii, care este prezentă în mod inconștient în actul percepției, și care precede percepția secundară, obișnuite. Cauza fundamentală a distragerii atenției este îndreptarea acesteia asupra sa. Experiența gândirii, a atenției – contemplația –, nu se poate realiza în domeniul gândirii oglindite. Din gândire a oglindită se poate ieși numai prin evocarea, cultivarea intensității intuitive. Și numai această gândire poate deveni experiență. Și meditația are, la rândul său, o temă care trebuie să fie o realitate. Câtă vreme ceva este abstract, aceasta nu este Nimic. Însă pentru oamenii de astăzi este justificat să se îndrepte spre astfel de teme, care au drept scop „cunoașterea” gândirii sau a percepției. De aceea, în Pragul lumii spirituale drept primă temă este recomandat: „Când gândesc mă simt una cu curgerea procesului universal? MEDITAȚIA Într-un obiect creat de om este incorporată o idee; această idee este căutată prin exercițiul de concentrare. Omul întâlnește această idee în copilărie, când se familiarizează cu obiectul. Când mai târziu vede obiectul și îl recunoaște – când îl vede cu adevărat –, ideea se află în fundalul vederii. Atenția însă nu este niciodată îndreptată spre idee, ci asupra obiectului recunoscut în lumina ideii. Ideea rămâne în domeniul intuitiv al conștienței; în supraconștient. Faptul că îl recunosc, că îl folosesc, că este obiect, acel obiect – pentru aceasta este necesară înțelegerea. Înțelegerea este necesară și pentru prima creare a obiectului respectiv; aproape aceeași înțelegere ca și cea pentru recunoașterea lui. Însă prima înțelegere nu înțelegea încă un ceva, un acela; nu exista încă niciun obiect: înțelegerea nu avea deocamdată niciun obiect. Obiectul era numai înțelegere, era în înțelegere, înțelegerea l-a scos la lumină. Obiectul este înțelegerea. Ideea este căutată prin funcția obiectului. Funcția este reprezentată printr-un șir de imagini, și nu ideea, câtă vreme nu e vorba de funcția întreagă, pură, ci numai de o posibilitate, o materializare. Funcția este cu adevărat suprasenzorială. Ea conține toate ‚posibilitățile sale de realizare. Adevărata funcție este ideea însăși. De aceea, conștiența obișnuită nu este în stare să caute și să găsească funcția, adică ideea, într-un mod direct, prin speculație dialectică. Pregătirea conștienței constă în crearea condițiilor pentru privirea intuitivă: concentrare a conștienței, liniștea lăuntrică, eliberarea de asociații, imobilitatea atenției – trecerea prin experiența neputinței în raport cu perceperea ideii –, eliberarea atenției de obiect, rămânerea-în-sine a acesteia, fără obiect. Prin această pregătire și prin formularea cea mai exactă și creativ posibilă a funcției, care totuși nu va putea fi niciodată cuprinsă printr-o formulare, prin experimentarea insuficienței formulării ne apropiem de idee. Cum această funcționare este mișcare, ideea însăși nu poate fi formulată, exprimată prin cuvinte. Ceea ce putem exprima prin cuvinte devine posibil prin faptul că ideea este în mod supraconștient la dispoziția noastră. Și de aceea conștiența trebuie să se schimbe, pentru ca ideea să poată fi privită. Nicio idee nu poate fi exprimată printr-o altă idee, pentru că, în mod consecvent, și aceasta din urmă ar cere la rândul ei alte trimiteri clarificatoare. Pentru ca o idee să poată fi clarificată, ea trebuie să fie deja acolo. Iar clarificarea trebuie să întâlnească o înțelegere, pentru a putea conduce spre contemplarea ideii – ca să poată fi o clarificare. Ideea nu este ceva închis – nu poate fi închisă în alte idei și nici în cuvinte. Atenția poate fi intensificată prin concentrarea asupra obiectului sau funcției. În acest fel, după ce obiectul, care a fost mereu numai un pretext, nu mai constituie țelul concentrării, ea va putea fi salvată apoi de la disipa rea pricinuită de căutarea ideii sau de deschiderea pentru receptarea străfulgerării ideii. Într-un mod ne știut, omul își pregătește astfel intuițiile sale. Când este epuizată descrierea funcției, izvorâtă din apelarea supraconștientă la idee, cu timpul devine posibilă presimțirea ideii dincolo de cuvinte, experimentăm caracterul ideatic al obiectului și, în același timp, faptul că ideea creatoare a obiectului și intuiția ce o recunoaște sunt identice. Prin căutare, chiar și inconștientă, ajungem în final la înțelegerea fără cuvinte, liberă de orice formulare; a ideii: contemplarea ideii. Zăbovirea în această contemplare a ideii este a doua etapă a exercițiului de concentrare, conținută în mod tacit în prima etapă, ca un șir de experiențe realizate prin Pag. 11 – 15 |