Seninătatea

Ne-ar plăcea să rămânem mereu senini... Dar viața ne tulbură apele, iar demonii noștri lăuntrici se trezesc: atunci devenim îngrijorați, ne pierdem speranța, ne risipim. Prin cele 25 de istorioare și prin învățămintele lor, cartea vă propune să înaintați, în ritmul vostru, pe calea echilibrului și a seninătății. Descoperiți înțelepciunea vieții de zi cu zi ascunsă în micile și efemerele momente de fericire, precum un telefon de la un vechi prieten, un jurnal abandonat și redescoperit sau o frunză dansând în vântul tomnatic. Învățați să savurați clipa, să vă relaxați, să zâmbiți și vă mențineți trupul bine dispus și spiritul treaz.

Introducere în seninătate: Musca din bucătărie
Capitolul 1 . Seninătate
Capitolul 2. Sufletul și stările tale sufletești
Capitolul 3. Stări sufletești pozitive
Capitolul 4. Stări sufletești negative
Capitolul 5. Să gândim pozitiv? Echilibrul interior
Capitolul 6. Să nu ruminăm
Capitolul 7. Dragă jurnalule
Capitolul 8. Fragilitate
Capitolul 9. Dureri și suferințe
Capitolul 1 0. Acceptare
Capitolul 11. Autocompătimire
Capitolul 12. la-o mai domol!
Capitolul 13. Calm și energie
Capitolul 14. Fă-ți trupul să fie binedispus!
Capitolul 15. Relax!
Capitolul 16. A zâmbi
Capitolul 17. Materialism
Capitolul 18. Clipa prezentă
Capitolul 19. A trăi în deplină conștiință
Capitolul 20. Înțelepciune
Capitolul 21. Treziri
Capitolul 22. Să acceptăm fericirea ca pe o experiență efemeră
Capitolul 23. A trăi fericit, a muri
Capitolul 24. Să savurăm momentele fericite
Capitolul 25. Fericiri subtile
Concluzie. Se cheamă aurora
Postfață. „Stările noastre sufletești sunt o poartă spre trezire”

Există astfel de zile când sufletul îți este senin: te simți cum nu se poate mai bine. Înlăuntrul tău, totul este limpede și calm. Te simți împlinit. Nimic, absolut nimic nu-ți lipsește. Tot ce ai nevoie se află aici. Și ceea ce te încântă este că „tot ce ai nevoie” se limitează la aproape nimic: să simți că respiri, să simți că exiști. Senzația fizică, atât de simplă, de a fi viu. Senzația și mai adâncă de a aparține lumii. Asemenea unui lac liniștit, unui munte nemișcat, unei adieri călduțe. Nici măcar nu ai nevoie să-ți spui că viața e frumoasă sau bună. Ea este, în această clipă, și tu o simți profund, fără cuvinte. Doar o stare globală a trupului și a minții tale. Asta nu ți se întâmplă în fiecare zi, de acord, dar îți spui că, dacă ai putea simți asta mai des, ar fi nemaipomenit de interesant...

Seninătatea este o liniște actuală, dar și o trăire în pace cu trecutul, precum și o încredere în clipele ce vor veni; de unde decurge sentimentul puternic de coerență, de acceptare și de forță pentru a Înfrunta ceea ce va veni. De aceea, seninătatea este mai mult decât calmul, așa cum fericirea este mai mult decât starea de bine.

Seninătatea se definește prin absența tulburării lăuntrice, prin pacea sufletească. Un cer senin este pur și calm. Oare spiritele noastre pot fi și ele „pure și calme”? Fără gânduri dureroase sau negative, doar pline de pace? Asta ni se întâmplă uneori, ca de pildă atunci când ne simțim bine. Zorii unei dimineți calme de vară, când aerul este călduț, când soarele ne încălzește blând fără să ne ardă sau când singurele zgomote sunt cele ale naturii. Simțim că respirația ne este liniștită; iar sufletul nostru este tot așa, la unison. Atunci, în toată această lentoare și blândețe, se naște un sentiment pașnic care sincronizează tot ce se întâmplă, zgomote, culori, mișcările respirației noastre, bătăile inimii noastre și gânduri care ne trec prin minte: creștere lentă a unei stări sufletești de seninătate. Nu va dura, o știm. Și totuși, pe cât este de bună, pe atât este de puternică...

Aceste clipe de seninătate dau sens și profunzime vieții noastre. Ele ne liniștesc și ne regenerează. Cu ele ne facem plinul de forță și de calm pentru acțiunile viitoare. Și ne vom aminti de ele în împrejurări potrivnice pentru a ne liniști, pentru a relativiza, pentru a spera: totul se va sfârși, desigur, dar apoi totul va reveni.

Și totuși, putem oare învăța să re simțim mai des această seninătate?

Capitolul 2. Sufletul si stările tale sufletești

De ceva vreme – asta înseamnă să te maturizezi?, asta înseamnă să crești, asta înseamnă să îmbătrânești –, ți se pare adesea că sufletul există și că respiră mai tare. Tu tot nu ai aflat ce este „sufletul tău”, dar simți în mod nedeslușit că „acesta” există. Și mai știi că viața ta poate fi în același timp sensibilă și senină. Când erai un băiețel, erai deja sensibil. Unele amănunte te înduioșau și provocau în tine tulburări sau încântări: un gest, un cuvânt, o figură tristă, trecerea unui nor sau șuierul vântului. Aceste alunecări ale sufletului te-au deranjat multă vreme. Ai fi preferat să porți în tine mai puțină sensibilitate și mai multă seninătate. Pe vremea aceea, căutai să te aperi de lume: ți se părea că seninătatea înseamnă retragere.

Încetul cu încetul, ai învățat să întâmpini aceste momente care ne înduioșează și ne trezesc. Și să întâmpini, de asemenea, toate stările sufletești, fericite sau dureroase, care iau naștere la contactul cu ele, care trăiesc în urma lor. Stările noastre sufletești sunt ceea ce rămâne în noi după ce a trecut trenul vieții. Astăzi, în sfârșit, ai înțeles și ai acceptat această idee: stările noastre sufletești sunt inima palpitândă a legăturii noastre cu lumea.

A ne interesa de stările noastre sufletești nu este doar o treabă egocentrică. Sufletul se definește ca fiind „ceea ce animă ființele sensibile”, adică vii. El ne permite să mergem dincolo de înțelegerea noastră sau cel puțin să o îndreptăm în altă direcție. Spiritul nostru, inteligența noastră, ne ajută să gândim lumea; iar sufletul nostru ne ajută să o simțim și să o locuim pe deplin.

De fapt, stările noastre sufletești fac să crească înțelegerea noastră asupra vieții: sunt rezultanta modului nostru de a recepta lumea, chiar și în micro evenimentele acesteia. Astfel, unele mici întâmplări ale vieții nu pricinuiesc o emoție puternică, dar induc stări sufletești. Amintiți-vă: după ce ați asistat la mici scene de stradă – un copil care plângea, un cerșetor care dormea răpus de băutură și de mizerie, un cuplu care se certa –, toate acestea, dacă totuși le-ați acordat atenție, au putut declanșa în voi o proastă dispoziție, fără ca aceste evenimente să aibă impact asupra întregii zile sau asupra existenței voastre. Văzute din afară, aceste evenimente nu au avut un efect tangibil. Dar, înlăuntru, plutesc mereu în voi. Cine poate ști încotro vă vor conduce?

Stările noastre sufletești sunt adeseori ceea ce ne face să fim unici. Și mai mult încă decât emoțiile noastre. De exemplu, la teatru sau la cinema, spectacolul trezește în noi reacții puternice, captivante, uniforme, aproape aceleași la toți spectatorii: acestea sunt emoțiile. Apoi, după spectacol, când ieșim, ne vin în minte gânduri, sentimente, amintiri complexe, declanșate de ceea ce am văzut și am trăit prin procură. În acest caz, lucrurile nu mai seamănă de la un spectator la altul. Există o mulțime de diferențe individuale, și mai mult vag, mai multă blândețe, mai multă discreție: acestea sunt stările sufletești. Mai discrete, mai complicate, mai personale...

De aceea, faptul de a nu avea stări sufletești înseamnă a pune natura umană între paranteze. Să nu avem încredere în cei care declară că „nu au stări sufletești”. De altfel, nu se poate să nu avem așa ceva. Le putem reprima, disimula, refuza. Dar, atunci, ne refuzăm natura umană, ne privăm de ceea ce este cel mai bun din tot ce ne aduce ea: interioritatea. Această necesitate de „a resimți” față de „a înțelege”, de a afla prin experiență față de a afla prin cunoaștere trebuie deci să ne împingă să acceptăm, să observăm și să iubim stările noastre sufletești: să nu neglijăm niciun mijloc de cunoaștere și de acces la această lume atât de complicată...

Pag. 11 – 15