Terapia familiei
În această carte, devenită clasică în domeniu, Virginia Satir prezintă pas cu pas și transpune într-o formă extrem de accesibilă principiile care stau la baza modului în care ea abordează psihoterapia familiei. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Cartea nu oferă un manual ce trebuie memorat și urmat întocmai, ca și cum ar fi o rețetă, ci un cadru conceptual în jurul căruia pot fi organizate impresiile și datele terapeutului referitoare la fiecare caz individual. Ilustrările clinice detaliate permit cititorului să arunce o privire în intimitatea muncii de pionierat a unui mare terapeut. Cartea este destinată atât terapeuților începători, cât și terapeuților cu experiență, psihologilor, psihiatrilor, asistenților sociali și tuturor persoanelor interesate de funcționarea sistemelor familiale, de comunicarea și dezvoltarea umană, aflate în descoperirea propriului sine sau al altora. |
Cuprins:
Prefață |
Fragment:
CAPITOLUL I De ce terapia familiei? 1. Terapeuții familiei tratează cu durerea familiei. a. Când o persoană dintr-o familie (pacientul) are dureri care apar sub forma simptomelor, toți membrii familiei simt această durere într-un anume fel. b. Mulți terapeuți au considerat că este mai util să numească membrul familiei care are simptomul „pacientul identificat” sau „P.I.”, decât să se alăture familiei numindu-l „cel bolnav”, sau „cel care este diferit”, sau „cel care este de vină.” c. Asta pentru că terapeutul vede simptomele pacientului identificat ca având o funcționare în familie, la fel de bine ca o funcționare individuală. 2. Studii numeroase au arătat că familia se comportă ca și cum ar fi o unitate. În 1954, Jackson a introdus termenul de „homeostază familială” pentru a se referi la acest comportament (39). a. Conform teoriei homeostazei familiale, familia acționează pentru a realiza un echilibru în relații. b. Membrii familiei ajută la păstrarea acestui echilibru în mod deschis sau în mod implicit. c. Patternurile de comunicare familiale repetitive, circulare și predictibile dezvăluie acest echilibru. d. Când echilibrul familiei este precar, membrii acesteia fac mult efort pentru a menține acest echilibru. 3. Relația maritală influențează caracterul homeostazei familiale. a. Relația maritală este axa în jurul căreia se formează toate celelalte relații familiale. Partenerii sunt „arhitecții” familiei. b. O relație maritală în suferință tinde să producă un parentaj disfuncțional. 4. Pacientul identificat este membrul familiei cel mai vizibil afectat de relația maritală în suferință și cel mai expus la parentajul disfuncțional. a. Simptomele sale sunt un „SOS” privind durerea părinților lui și dezechilibrul familial rezultat. b. Simptomele sale sunt un mesaj că el își distorsionează propria dezvoltare, ca rezultat al încercării de a ameliora și absorbi durerea părinților săi. 5. Multe abordări terapeutice sunt numite „terapie de familie”, dar diferă de definiția care va fi prezentată aici, din moment ce ele sunt orientate în primul rând către membrii familiei ca indivizi și mai puțin către familia ca unitate. De exemplu: a. Fiecare membru al familiei poate avea propriul său terapeut. b. Sau membrii familiei pot împărți același terapeut, dar terapeutul se întâlnește cu fiecare membru separat. c.
Sau pacientul
poate avea un terapeut care, ocazional, consultă alți membri ai familiei „pentru
binele” 6. Un număr în continuă creștere de observații clinice a dus la concluzia că terapia familiei trebuie orientată către familie ca întreg. Această convingere era inițial susținută de observații care arătau cum răspundeau membrii familiei la tratamentul individual al unui membru al familiei etichetat ca „schizofrenie”. Dar studii ulterioare au arătat că familiile cu un membru delincvent răspund în moduri similare la tratamentul individual al acestui membru. În ambele cazuri s-a constatat că: Alți membri ai familiei au interferat cu, au încercat să devină parte din, sau au sabotat tratamentul individual al membrului „bolnav”, ca și cum familia ar fi avut o miză în boala sa. a. Pacientul spitalizat sau închis s-a simțit mai rău sau a regresat după o vizită a membrilor familiei, ca și cum interacțiunea familială ar fi avut o legătură directă cu simptomele lui. b. Starea altor membri ai familiei s-a înrăutățit de îndată ce starea pacientului s-a îmbunătățit, de parcă boala unuia dintre membrii familiei ar fi fost esențială pentru modul de funcționare al familiei. 7.Aceste observații au condus mulți psihiatri și cercetători orientați asupra individului să reevalueze și să pună sub . semnul întrebării câteva ipoteze (109, 110, 114, 140, 142). a. Au observat că, atunci când pacientul era privit ca victimă a familiei sale, era foarte ușor să te supraidentifici cu el și să-l supraprotejezi, trecând cu vederea faptul că: Pacienții sunt și ei adepții victimizării unui alt membru al familiei. Pacienții ajută în perpetuarea rolului lor de bolnavi, diferiți sau de vinovați. b.Au observat cât de multă încredere era acordată transferului, pentru a produce schimbarea. Și totuși, poate mult din așa-zisul transfer al pacientului era de fapt o reacție adecvată la comportamentul terapeutului în cadrul situației terapeutice nereale și noninteractive. În plus, erau mai multe șanse ca situația terapeutică să perpetueze patologia, în loc să prezinte o nouă stare a lucrurilor care să introducă dubii în ceea ce privește percepțiile. Dacă unele dintre comportamentele pacientului au reprezentat un transfer (adică, felul său caracteristic de a relaționa cu mama sau cu tatăl său), de ce nu ar trebui ca terapeutul să îl ajute pe pacient să trateze cu familia în mod mult mai direct, văzându-i împreună, atât pe pacient cât și pe familia sa? c. Au observat că terapeutul tindea să fie mai interesat de viața fantasmatică a pacientului decât de viața sa reală. Dar chiar dacă era interesat de viața reală a pacientului, atâta timp cât el vedea doar pacientul în terapie, trebuia să se încreadă în versiunea acestuia asupra acelei vieți și să încerce să ghicească ce se petrece în viața sa. d. Au observat că, încercând să schimbe modul de funcționare al unui membru al familiei, ei încercau de fapt să schimbe modul de funcționare al întregii familii. Acest fapt pune sarcina de agent de schimbare a familiei pe umerii pacientului în exclusivitate, în loc de a o pune pe umerii tuturor membrilor familiei. Pacientul era deja membrul familiei care încerca să schimbe modul de funcționare al familiei, deci, atunci când a fost solicitat să-și intensifice eforturile, a primit critici și mai intense din partea familiei. Aceasta l-a făcut să se simtă și mai împovărat și mai puțin capabil. 8. Pe lângă toate aceste observații, odată ce terapeuții au început să trateze familiile împreună, au fost aduse la lumină alte aspecte ale vieții de familie care produceau simptome care, în mare măsură, fuseseră trecute cu vederea. Alți investigatori ai interacțiunilor familiale au făcut descoperiri similare. După cum spune Warren Brodey, partenerii acționează diferit cu frățiorul normal și cu frățiorul care prezintă simptome (27). „Părinții, aflați în prezența frățiorului «normal» sunt capabili să relaționeze cu o libertate, flexibilitate și larghețe a conștiinței greu de crezut, luând în considerare limitările care există în relația dintre părinți atunci când se implică în relația cu frățiorul care prezintă simptome. Modurile patologice de relaționare par să fie focalizate în relația cu membrul care prezintă simptome. Ne întrebăm cum de s-a ajuns aici.” Pag. 19 – 23 |