Decus in Labore. Hiram tălmăcind calfei

... calfa este corpul principal, trunchiul călătoriei de la inițiere la consacrare.

...la finalul acestei noi călătorii prin pădurea simbolică, ieșim cu toții mai câștigați, știm mai multe despre calfă și, mai ales, știm unde să ne ducem să căutăm semnificații în plus, dacă ni se vor fi părut neîndestulătoare cele primite de la lojă.

• Discipolul A

Nu poți fi un om adevărat, fratele meu, dacă nu stăpânești și tu deșertul companionajului cu toate pericolele, iluziile și splendorile sale. Între piscul iluzoriei măiestrii (cum in mod inspirat, spunea Wirth) și străfundurile întunecate și deosebit de anevoioase ale parcurs ului de ucenic, companionul, aflat în plin deșert, își va înălța cu deplină sârguință și dedicație catedrala sa din piatră și, concomitent, lucrând asupra lui însuși, catedrala sa de lumină – sublim edificiu spiritual – cu ajutorul căruia se va ridica și el către Înaltul Cerului.

• Maestrul Z

1. Prolegomenon

II. Pretext

III. Dialog între maestrul Z și companionul A

1. Calfa dedicată muncii

2. Considerațiile istorice

3. Demnitatea risipită a gradului de calfă

4. Templul masonic

5. Coloneta lipsă

6. Ascultarea la gradul de calfă

7. Regularitatea masonică

8. Tradiția adoptării deciziilor

9. Landmark-urile

10. Old charges

11. Prima călătorie – cele cinci simțuri

12. A doua călătorie – cele cinci stiluri arhitectonice

13. Uneltele calfei

14. Arche, arhitectura

15. A treia călătorie – cele șapte arte liberale

16. Maeștrii gândirii

17. A patra călătorie – marii inițiați

18. Ultima călătorie

19. Călătoria ca parabolă

20. Pseudotradiția și contrainițierea

21. Nomadismul maestrului

22. Nomadismul calfei

23. Rețelele rizomiale

24. Lanțul de unire

25. Iubirea fraternă

26. Profetul

27. Steaua înflăcărată

28. Iluminarea isihastă

29. Lumina lăuntrică

30. Masoneria și Ortodoxismul

31. Metoda masonică

32. Exercițiul ocult

IV. Postfață

Note bibliografice

III. DIALOG ÎNTRE MAESTRUL Z SI COMPANIONUL A

1.

Companionul A: Titlul primei noastre cărți l-am ales eu, pentru că era vorba despre început, inițiere, dar și despre a o lua de la capăt de fiecare dată. Te-aș ruga, așadar, Drept Respectabile, să ne explici, acum la început de drum, cel de-al doilea titlu, acesta pe care l-ai ales dumneata, «Decus in labore».

Maestrul Z: Cu referire strictă la titlul ales va trebui să-ți mărturisesc faptul că, inițial, m-am gândit să intitulăm cartea noastră Ora et labora. Această expresie vine din timpurile străvechi când călugării creștini (casta sacerdotală a Brahman-ilor, ca să păstrăm legătura cu terminologia utilizată de Guenon) se amestecau printre cavaleri (casta regală, Kshatriya) și luptau, cot la cot cu aceștia, pentru aceleași idealuri mai mult sau mai puțin explicite. Îndemnul este cumva de sorginte catolică (benedictină, pare-mi-se) și a fost utilizat inclusiv în Masonerie dar și, atenție, în ortodoxismul nostru răsăritean.

În ritualul masonic ni se spune, la un moment dat, că „...munca unui francmason nu se termină niciodată!” Prin această formulare se sugerează că reușita integrală (plenitudinea, realizarea spirituală, perfecțiunea, desăvârșirea) presupune efort constant, asiduitate și credință neclintită bazată pe o cunoaștere care diferă radical de cea la care are acces omul de rând. Companionul are nevoie să fie îndemnat să se roage și să muncească necontenit, mai ales că el este cel chemat să transpună în fapt Opera magna. Nu este vorba aici despre rugăciunea ca rugăminte adresată Domnului, ci de rugăciunea ca metodă de elevare spirituală. Dacă ar fi să utilizăm terminologia lui Ossendowski companionul a ieșit definitiv din arealul animalității și se află acum în modului doi; este așadar, un om întreg, conștient de menirea sa pe pământ, cu aspirația secretă de a ajunge și el la apogeul carierei de om, dacă putem spune așa: iluminarea propriu-zisă, marcată prin nivelul 600 pe scara lui David R. Hawkins.

Într-adevăr, acestea sunt reperele unui pământean: să muncească necontenit în domeniul său de activitate (fiecare om este rege la locul lui de muncă) și, în același timp, să-și facă rugăciunea conștiincios, adică să persevereze într-o metoda tradițională de înălțare spirituală care-i va aduce sănătate, echilibru si o conduită normală între cei cu el de-o seamă. În argoul monahal ortodox, rucodelia (lucru de mână) înseamnă munca fizică rutinieră și monotonă dublată constant de rugăciunea neîncetată, lucrarea spirituală ziditoare de Sine și înălțătoare, mântuitoare, aducătoare de pace interioară.

Mai apoi, m-am gândit că ceva nu se potrivește dacă mă opresc la acest dicton Ora et labora și că mai bine ar fi să caut un aspect particular, strict masonic, care să facă trimitere la expresia metaforică Steaua înflăcărată. Cred că ți-am spus de mai multe ori că eu nu prea sunt de acord cu autorii de cărți masonice care afirmă că ritualul la gradul de calfă nu are aceeași tensiune ezoterică precum cele de la gradele ucenic și maestru. De altfel și pe tine te simt cu entuziasmul la nivelul cel mai de jos, din acest punct de vedere. Ei bine, fie chiar și un singur episod, anume acela prin care se sugerează aspirantului că, la finalul stagiului de calfă, vede Steaua înflăcărată și ar fi de ajuns ca să susținem contrariul, cred eu. Acest infim (bobul de muștar din parabola evanghelică este la fel de minuscul și insignifiant) dar deosebit de semnificativ și înălțător moment referitor la Steaua înflăcărată căruia, de regulă, în practică, nu prea i se acordă atenția cuvenită, marchează simbolic saltul calitativ, trecerea de la orizontală (nivela) la verticală (perpendiculara), sosirea aspirantului în Centrul cercului, al labirintului, dacă vrei. Aici si numai aici, în Centrul cercului (între Echer și Cornpas), încep marile misterii iar reperele încetează brusc a mai fi mișcătoare și înșelătoare precum cele din realitatea lumească. Ele i se fixează aspirantului în nuanțele absolutului, infinitului și eternității. În această clipită inefabilă, care poate părea pentru omului obișnuit o cucerire definitivă a piscului ascensiunii, încep, la propriu, nebănuitele trepte ale măiestriei. Ajuns să trăiască aievea iluminarea, aspirantul se află de fapt în punctul de inflexiune care marchează limita dintre relativ și absolut sau, simbolic spus, dintre planul orizontal și cel vertical. Aflată în acest punct, calfa întrezărește însăși structura nemanifestării și, în general, o lume a tendințelor despre a cărei existență nu avea nici cea mai mică bănuială. Ar merita poate să dezvoltăm mai mult acest subiect, însă, pentru a-ți răspunde mai departe, mă voi opri aici cu argumentația, deocamdată.

Steaua înflăcărată, cu misterioasa literă G în centrul său, este pentru companion ceea ce, pentru ucenic, este Delta luminoasă cu ochiul lui Horus (nici cel drept, nici cel stâng, ci acel ochi poziționat în mijlocul frunții). Într-un document masonic datând de la sfârșitul secolului al XVII-lea (manuscrisul Sioane) sunt precizate cele trei bijuterii ale gradului de calfă (Steaua înflăcărată, Pavajul mozaicat și Ciucurele dantelat). Pe atunci, la finele celei de-a cincea călătorii, i se atrăgea atenția candidatului: .La aminte, Frate, la această misterioasă Stea înflăcărată și niciodată să n-o pierzi din vedere: ea este emblema puterii nevăzute care-l înalță pe om la cele mai de seamă înfăptuiri. Pe drept cuvânt Steaua înflăcărată este simbolul Focului sacru, al fărâmei de Lumină din care Dumnezeu ne-a alcătuit sufletele și în baza căreia putem să deosebim, să cunoaștem și să aplicam Adevărul și Dreptatea. „(4) În textul respectiv se nominalizează, ca bijuterie, Ciucurele dantelat, în realitate, însă, Lanțul de unire (simbolizând interconectarea fraților) este elementul reprezentativ al gradului de calfă, Ciucurele fiind doar un accesoriu al acestuia, cel care punctează capătul Lanțului.

Și totuși, cu toate cele spuse mai sus, am rezistat tentației de a căuta un titlu al cărții în acest perimetru pentru simplu motiv că iluminarea (vederea Stelei înflăcărare) nu este chiar la îndemâna oricui, procentul de reușită fiind totuși nesemnificativ. Acțiunea, voința aspirantului și perseverența acestuia nu mai contează, deși ele sunt foarte importante. Cum ți-am mai spus, iluminarea este un dar celest, o binecuvântare pogorâtă asupra celui ales de către o voință non-umană, așadar, ce nu se află și nu poate fi sub controlul individului. Nimeni nu poate să-și producă singur iluminarea ca trăire. Companionul poate doar nădăjdui, cu nemărginită și autentică smerenie, că va fi vizitat și el, in personam, de către Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului și că va beneficia de imensa, copleșitoarea beatitudine cu care această prezență divină se revarsă în sufletul ființei umane.

Cel de-al doilea motiv pe care mă întemeiez atunci când susțin că ritualul la gradul de companion are un grad mare de încărcătură ezoterică și, în egală măsură, o importanță practică deosebită, este acest mesaj subtil conținut în expresia decus in labore aleasă ca titlu al cărții noastre. Îndemnul de glorificare a muncii vine cumva în dezacord evident cu tendința omului normal, obișnuit, profan, aceea de a căuta calea facilă, efortul minim și, în general, sustragerea de la orice ar însemna angajament pentru înfăptuirea unei opere. Omul încearcă să-l imite pe Artizanul divin și într-o măsură oarecare chiar este coparticipant la actul creației. Totuși, roadele muncii omului conștient de natura sa divină sunt mult mai în acord cu opera Artizanului suprem comparativ cu cele ale unui individ insensibil la sacru. Dumnezeu a făcut grâul iar omul, continuând Creația divină, a produs, la rându-i, pâinea noastră cea de toate zilele! Dumnezeu a modelat laguna iar omul a construit, în calitatea sa de coautor al Creației, splendida Veneție – și exemplele pot continua la infinit.

Iată cum concluzionează Guenon referitor la această problemă a «preamăririi muncii» care, în opinia sa: „...răspunde unui adevăr de ordin profund; dar maniera în care oamenii din epoca modernă o înțeleg în mod obișnuit nu este decât o deformare caricaturală a noțiunii tradiționale, mergând până la a o întoarce pe dos. În fine, nu se preamărește munca prin discursuri vane, ceea ce nu ar avea nici un sens plauzibil, dar munca însăși este «preamărită», adică «transformată», când în loc de a nu fi decât o activitate profană, constituie o colaborare conștientă și efectivă la realizarea planului Marelui Arhitect al Universului.”

Un mason adevărat ar trebui să înțeleagă prin glorificarea muncii integrarea efortului său curent într-o formă de elevare spirituală. În acest sens, Guenon menționează inclusiv trei condiții fundamentale: (i) munca să fie autentic utilă, (ii) să fie sacră și, apoi, (iii) să fie executată rară cusur. Pe de altă parte, spiritul de întovărășire al calfelor care înfăptuiesc întotdeauna o împreună-lucrare poate fi, și

Pag. 15 – 19